PURGATORIUL 10 - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul X

Patrunsi in Purgatoriu, cei doi poeti strabat un traseu sinuos, prin scocul strimt al masivului stincos, si ajung in pragul primului briu sau ocol (aici: cornice), unde Dante contempla indelung pildele biblice de umilinta maiestrit cioplite in marmura, intrecindu-se pe sine in virtuozitatea descriptiva a fiecarei scene. Aici ii intilnesc – fiindu-le initial greu sa-i identifice ca fapturi omenesti – si pe primii ispasitori: trufasii, care se spetesc sub poveri (blocuri de piatra mai mari sau mai mici, dupa vina fiecaruia), stirnind compasiunea poetului, dar si indignarea lui fata de usurinta cu care crestinii se lasa prada pacatului trufiei, uitind de iminenta judecatii divine si de telul suprem al mintuirii. Cazuri concrete de trufasi vor fi prezentate abia in cinturile urmatoare.

1 Trecuti de pragu-acelei porti pe care
o-ntepeneste dragostea smintita,
cui calea strimba dreapta i se pare,

4 ii auzii inchiderea scrisnita.
Ce oare, indarat de-as fi privit,
mi-ar fi scuzat caderea in ispita?

7 Suiam pe strimtul stincii jgheab cotit,
cu laturile parca-n unduire,
ca valul dus si iar la tarm venit.

10 „Se cade-aici un pic de iscusire”,
grai Virgil, „la pas spre a urma
a drumului intruna serpuire”.

13 Aceasta-n mers ne-ncetini asa
incit mai iute luna in scadere
ajunse-n patul ei a se culca,

16 decit avuram noi in sus putere;
ci-o data ce din scoc am fost iesiti,
pe unde culmea indarat se cere,

19 eu vlaguit si ambii indoiti
de drumul luat, sezuram pe-un tapsan
golas, ca prin pustie rataciti.

22 Din malul ce tiveste golu-avan
si pin’ la poala ripei suitoare
erau cam trei masuri de stat uman;

25 si cit putea privirea mea sa zboare,
in dreapta sau in stinga, tot la fel
parea in jur tapsanul sa masoare.

28 Pina sa prinda-n sus piciorul zel,
seama-mi dadui ca ripa, ce suita
prea lesne nu s-ar fi lasat defel,

31 asa maiastru-n marmura cioplita
era incit nu Policlet, ci chiar
natura imi paru de ea umbrita.

34 Arhanghelul vestirii, care-n dar
ne-aduse cea din vechi jelita pace
si-opritul cer deschisu-ni-l-a iar,

37 ca viu parea aripile-a-si desface
spre noi, cioplit asa gingas in stei
de nu-l credeai icoana care tace.

40 Sa juri c-ar zice Ave! aveai temei,
caci iat-o alaturi si pe-aceea care
deschise cerul sfint cu cheia ei;

43 si-ntiparit pe chip parea ca are:
Ecce ancilla Dei, cum ar fi
pecetea-n ceara-nscrisa ca atare.

46 „Doar intr-un punct cu mintea nu te-opri!”,
grai maestrul drag, care m-avea
pe partea unde-i locul inimii.

49 Drept care, intorcind privirea mea,
in spatele Mariei, unde si
cel ce-mi era indrumator statea,

52 alta poveste-n stei mi se vadi,
iar eu trecui de-a dreapta lui Virgil,
mai indeaproape sa o pot privi.

55 Acolo-n piatra capata profil
carul cu boi ce trase arca sfinta,
ne-nduplecata celui neumil.

58 Si mult norod parea ca se framinta
in sapte coruri, de ziceau in mine
auzul: „Nu”, iar vazul: „Totusi cinta”.

61 La fel si fumul de tamiie, bine
inchipuit, facea sa simt cum pot
miros si vaz in om sa se dezbine.

64 Iar dinaintea sfintului chivot,
mai mult si mai putin decit un rege,
psalmistul dantuia, smerit de tot.

67 De peste drum, parind a nu-ntelege,
dintr-un palat din cele mari privea
Micol la el ca la o far’delege.

70 De-acolo apoi curmai zabava mea,
sa pot privi mai lesne scena care
in dosul ei din marmura albea.

73 Era redata faima-naltatoare
a craiului roman care-i aduse
papei Grigore biruinta mare;

76 zic de Traian, ce-atit de vrednic fuse;
si-o vaduva, de friu-i agatata,
din ochii plinsi vadea dureri nespuse.

79 Calcau prin preajma cavalerii gloata
si acvilele-n aur peste ei
pareau de vint miscate deodata.

82 Nenorocita, printre toti acei,
parea a zice: „Doamne, mi-l razbuna
pe fiul mort, ca-i vai de anii mei!”.

85 Si-acela catre ea: „S-astepti fii buna
pina ma-ntorc”. Iar ea: „Stapine-al meu”,
urma, ca omul chinuit, sa spuna,

88 „dar daca nu te-ntorci?”. „De n-oi fi eu,
va fi un altul”. „Ce ti-e-al altui bine,
daca pe-al tau uitarii-l dai mereu?”.

91 Si el: „Pe pace fii, caci se cuvine
sa fac ce sint dator pin’ la plecare:
dreptatea vrea si mila-n loc ma tine”.

94 Cel cui nimic nu-i este nou sub soare
iscase-n piatra vorbe-nvederate,
cum nu-s pe-aici si ne stirnesc mirare.

97 Si-n timp ce eu priveam pe desfatate
icoanele smereniei indragite
prin cel ce este facator a toate,

100 „Ia uite-aici, domol la pas urnite”,
sopti poetul, „cite cete vin!
De-s trepte-n sus, prin ei ne-or fi vadite”.

103 Cum ochii multumit eram sa-i tin
spre tot ce nou in cale se ivea,
sa mi-i intorc nu-mi lua cit de putin.

106 Sa-ti fie, cititorule, n-as vrea
caintei poticnire plata care
de Domnu-i pusa pentru fapta rea.

109 Nu te uita la chin ce forma are,
ci ce urmari; oricit de greu, el tine
doar pin’ la judecata viitoare.

112 Zisei: „Maestre, gloata care vine
nu pare-a fi de oameni precum noi,
ci de-altceva, dar nu-mi dau seama bine”.

115 Iar el: „E chinul lor de asa soi
ca-i face-n glod chirciti sa-ngenuncheze,
de-a fost intii si-n ochii mei razboi.

118 Mai bine lasa-ti vazul sa-i scruteze
pe cei ce vin cu stincile in spate
si pumnii-n piept dau chip caintei treze”.

121 O, voi, crestini trufasi, misele gloate,
ce, orbi de ochii mintii, dati crezare
oricarui pas care-ndarat v-abate,

124 ca sintem viermi chiar nu-ntelegeti oare
nascuti s-ajungem fluturi ingeresti,
in zbor smerit spre judele cel mare?!

127 La ce rivniti spre inaltari lumesti
cind sinteti doar ginganii ne-mplinite,
ca larva-n care sira nu gasesti?

130 Cum uneori se vad inchipuite,
pe stilpi de coperisuri sau balcoane,
figurile acelea ghemuite,

133 ce par sa fie-aievea, nu icoane,
de mila-ti fac, la fel simtii catind
spre cei stirciti sub sarcinile-avane.

136 E drept ca, dupa cit carau, mai blind
le era chinul, sau cumplit de tot;
iar cel ce se spetea mai mult carind

139 parea sa-ngaime-n lacrimi: „Nu mai pot!”.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE,