Dante îi mărturiseşte lui Vergiliu că nu se simte demn să înfăptuiască minunata călătorie prin tărîmurile de dincolo, el neavînd nici destinul lui Enea (legendarul strămoş al Romei), nici harul Sfîntului Apostol Pavel (lo Vas d’elezione), care se învredniciseră cîndva de acest lucru. Vergiliu îl îmbărbătează, dezvăluindu-i cum şi de către cine fusese trimis să-i vină într-ajutor. Întărit în cugetul său, Dante se încredinţează întru totul umbrei călăuzitoare a lui Vergiliu (tu duca, tu segnore e tu maestro), începîndu-şi lungul drum iniţiatic.
1 Era-n amurg şi noaptea sta să vie,
despovărînd făptura-nsufleţită
de truda ei; dar mie, numai mie,
4 o luptă aspră îmi era sortită:
cu drumu-ntîi, cu mila-apoi, precum
le-nsemn din mintea-mi de-amăgiri ferită.
7 O, Muze, o, geniu, m-ajutaţi acum!
Vădeşte-aici nobleţea ta ce poate,
o, minte, care ştii şi ce, şi cum!
10 Grăit-am eu: „Poete,-ntîi socoate
de-i vrednicia mea destul de mare
să pot atît de-nalte căi străbate.
13 Tu zici de al lui Silv părinte care
aievea şi de viu umblă cîndva
pe-aceste nevremelnice hotare.
16 Dar orice minte dreaptă-ar cugeta
că cel ce-n veci e-al răului duşman
l-a-ngăduit pe dînsul, căci era
19 începătorul neamului roman,
ce Romei şi imperiului drept tată
fu rînduit în cerul suveran;
22 şi sfinte-acestea două se arată,
la drept vorbind, că sunt moşia care
urmaşilor lui Petru le e dată.
25 Acel ce-a fost pe-aici şi-l lauzi tare,
de slava lui şi-a mántiei papale
primi pe-atunci temei de-ncredinţare.
28 Şi-alesul Vas, urmînd credinţei sale,
ce-i mîntuirii poartă şi-nţeles,
păşi la rîndul lui pe-această cale.
31 Dar eu?! Din voia cui voi fi purces?
Nu-s Pavel, nici Enea, iar de mine
nici eu nu cred, nici alţii că-s ales.
34 A mă-nvoi să merg acum cu tine
mă tem c-ar fi curată nebunie:
eşti înţelept, şi ce spun eu ştii bine“.
37 Şi ca şi cel pe care îl îmbie
tot alte gînduri, nemaivrînd ce-a vrut
şi renunţînd la ce era să fie,
40 aşa şi eu, pe-acel liman păscut
de umbre dese,-ntruna cumpănind,
pierdui dorinţa cea dintru-nceput.
43 „De nu mă-nsel, din cît te-aud grăind“,
răspuns îmi dete umbra maiestuoasă,
„fiori de teamă laşă te cuprind;
46 cînd bietul om în voia lor se lasă,
îşi pierde orice nobilă-ndrăzneală,
ca fiara şi de umbra ei fricoasă.
49 Dar eu ţi-oi da un leac de şovăială,
vădindu-ţi cum spre tine-am fost adus
şi ce-am simţit aflîndu-te-n sminteală.
52 Şedeam cu-acei ce puşi la cazne nu-s,
cînd fui chemat de-o doamnă preaferice,
frumoasă-ncît cerşii să-i fiu supus.
55 Nu-i stea pe cer lumină să ridice
ca ochii ei; în dulce grai toscan,
cu glas suav de înger, prinse-a-mi zice:
58 «O, tu, preanobil suflet mantovan,
a cărui faimă e pe lume vie
şi-o creşte veac de veac şi an de an,
61 un bun prieten - sorţii nu, dar mie -
se zbate singur pe-un meleag pustiu
şi dă-napoi de-a drumului urgie;
64 ba chiar mă tem că prea-l ajut tîrziu,
fiind sminteala lui destul de mare,
pe cît în cer îmi fuse dat să ştiu.
67 Te du dar tu, măiastru-n cuvîntare,
şi tot ce crezi a-i fi spre izbăvire
fă pentru el, să-mi aflu alinare.
70 Sînt Beatrice eu, ce-ţi dau de ştire;
din loc rîvnit m-am fost desprins cu greu
şi te implor mînată de iubire.
73 De bine te-oi vorbi la Domnul meu,
cînd fi-voi iar ajunsă-n faţa lui».
Tăcut-a ea şi-am prins a zice eu:
76 «Domniţă a virtuţii, cinste cui
se iscă-n om prisos de bucurie,
cum alta-n cerul strîmt al lunii nu-i,
79 porunca-ţi mi-e atît de scumpă mie,
că-n slujba ta m-aş osteni pe veci:
ajunge doar să-mi spui ce vrei - şi fie!
82 Dar, oare, cum te-ai îndurat să pleci
din locul larg, de care-atît tînjeşti,
venind aici, în miezul beznei reci?».
85 «De-ţi este voia să mă iscodeşti,
în treacăt ţi-oi răspunde la-ntrebare.
Cum de cutez spre bezne pămînteşti?
88 Temute-s doar acele lucruri care
să facă rău putere au defel;
cît despre restul - nu-s vătămătoare.
91 Pe mine Domnul m-a făcut astfel
c-al vostru rău nicicum nu mă răneşte,
nici focul ce se iscă-aici din el.
94 O Doamnă bună-n ceruri mijloceşte
pentru acel ce-n grijă ţi-l voi da;
prin ea, judeţul aspru se-mblînzeşte.
97 Chemînd-o pe Lucía,-i zise-aşa:
„Acum cel ce fidel îţi este ţie
nevoia-ţi simte; ia-l în paza ta!“.
100 Şi cum cu tot ce-i rău e-n vrăjmăşie,
grăbi Lucía-n locul unde eu
stam cu Rahila, şi îmi zise mie:
103 „Tu, cea plăcută-n veci lui Dumnezeu,
cum nu-l ajuţi pe cel ce se desprinse,
iubindu-te, de orice rost plebeu?!
106 Nu-i simţi chemarea-n plînsul ce-l cuprinse?
Nu vezi că moartea umblă să-l înghită,
pe-un rîu mai crunt ca mările întinse?“.
109 N-a fost nicicînd făptură mai grăbită
de rău să fugă sau folos să-şi cate,
ca mine cînd, de spusa ei stîrnită,
112 m-am rupt din strana slavei ne-nserate,
nădăjduind în harul vorbei tale,
a cărei cinste se răsfrînge-n toate».
115 Zicînd acestea, blîndul chip agale
ea şi-l feri, de lacrimi podidit,
iar eu zorii atunci să-ţi ies în cale,
118 venind la tine, cum mi-a poruncit,
şi te scăpai de gheara fiarei care
te-mpiedica spre culmi să fi suit.
121 Ci-acum, la ce mai stai pe gînduri oare?
Ce griji deşarte-n inimă-ţi răsar?
Şi cum de nu găseşti încumetare,
124 cînd ştii că-n cer trei doamne mari în har
la curtea slavei partea ta o ţin,
iar vorba mea-ţi vesteşte-atîta dar?!“.
127 Cum florile, scăpînd de-al nopţii chin,
şi-ndreaptă-n zori plecatele tulpine
şi către soare se deschid deplin,
130 la fel şi eu simţii crescînd în mine
atîta rîvnă-ncît, de-avînt purtat,
grăii ca unul ce-i stăpîn pe sine:
133 „Preabună-i doamna ce-ajutor mi-a dat
şi tu, ce-avuşi atîta curtenie
c-al ei cuvînt întocmai l-ai urmat!
136 M-ai copleşit cu-aşa nădejde vie
şi mi-ai grăit cu-atîta iscusinţă,
că mi-ai redat pierduta mea tărie.
139 De-acum ne poartă-o singură voinţă:
tu - călăuz, tu - domn, tu - dascăl mare“.
Sfîrşind, mi-am dat în urma lui silinţă
142 pe suitoarea codrului cărare.
Note şi comentarii la Cîntul II
Versul 7: Dante invocă ajutorul puterilor cereşti, în formă păgînă, dar în duh creştin (omul nu poate împlini nimic doar cu propriile-i puteri, ci numai cu ajutor de sus). Valorificarea creştină a tradiţiei păgîne este una dintre caracteristicile Divinei Comedii.
Versul 13: Enea (fiul lui Anchise şi tatăl lui Silvius), a cărui coborîre în lumea morţilor fusese relatată de Vergiliu în cartea a şasea a Eneidei (v. 236 si urm.).
Versurile 22-24: Primatului imperial al Romei păgîne îi succede primatul papal al Romei creştine (papii considerîndu-se, pe de altă parte, succesorii Sfîntului Apostol Petru). Altfel spus, Roma a fost hărăzită să domine lumea, mai întîi cu Sabia, apoi cu Crucea.
Versul 29: Sf. Apostol Pavel, cel ce mărturisise a fi fost răpit, în chip tainic, „pînă la al treilea cer“ (II Cor. 12, 2-5), dar despre care tradiţia medievală afirma că vizitase şi Infernul (cf. Visio Sancti Pavli Apostoli; în rom.: Apocalipsa lui Pavel, trad. Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997).
Versul 52: Vergiliu se referă la locuitorii Limbului, primul cerc al Infernului, rezervat (conform concepţiei catolice) copiilor morţi fără a primi botezul, precum şi drepţilor Vechiului Testament, dar unde Dante îi aşază şi pe oamenii iluştri ai întregii Antichităţi, în măsura în care, deşi necreştini, au dus totuşi o viaţă virtuoasă. Aceştia nu sînt supuşi caznelor, dar nici nu se pot bucura de vederea lui Dumnezeu (cf. Inf., 3, 31 si urm.).
Versul 53: Este vorba de Beatrice Portinari (ce se va prezenta direct în versurile următoare), marea iubire ideală a lui Dante, specie de donna angelicata, cea despre care poetul făgăduise, în finalul Vieţii noi, că va spune „ceea ce nicicînd nu s-a mai spus despre vreo alta“ (... io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d’alcuna). Dante o văzuse pentru prima oară în 1274 (el avea 9 ani, fata – 8) şi şi-a făcut din ea icoană a feminităţii şi muză a inspiraţiei lirico-spirituale. Fiică a bancherului Folco Portinari, Beatrice a fost căsătorită cu Simone de’ Bardi şi a murit de timpuriu (în 1290, la numai 24 de ani).
Versul 78: Fidel reprezentării ptolemeice, Dante plasează Pămîntul în centrul Universului, celelalte planete rotindu-se în jurul lui. Luna fiind cel mai aproape de Pămînt (văzut, de altfel, ca lume sublunară), se roteşte mai lent, în cercuri mai mici. Cerul Lunii (il ciel della Luna) este deci primul şi cel mai strîmt dintre cele nouă ceruri care – în reprezentarea lui Dante şi a Evului Mediu în genere – înconjoară concentric Pămîntul. Pentru reprezentarea dantescă a lumii, cf. acum şi Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004 (contribuţie îndrăzneaţă la domeniul dantologiei, dar şi al istoriei ideilor, ambiţionînd să demonstreze că lumea în viziunea lui Dante este o „hipersferă“ în sens einsteinian, ţinînd deci de o geometrie neeuclidiană).
Versul 94: Este vorba despre Sf. Fecioară Maria. Dante, din respect, evită să rostească numele sfinte în Infern.
Versul 97: Martiră din Siracuza (al cărei nume trimite direct la ideea de lumină, luce), avînd darul de a vindeca bolile de ochi; aici poate fi vorba de deschiderea ochilor sufletului, Dante fiind „orbit“ de păcate.
Versul 102: Este vorba de biblica Rahila, fiica lui Laban şi soţia patriarhului Iacov. După unii, simbol al vieţii contemplative, spre deosebire de sora sa, Lia, simbol al vieţii active.
Versurile 104-105: Prin dragostea platonică pentru Beatrice, Dante se ridicase deasupra sensului vulgar al iubirii. În plan simbolic, dragostea pentru teologie îl îndepărtase cîndva de deşertăciunile lumeşti.
Versurile 119-120: Vergiliu se referă la lupoaica descrisă în primul cînt (versul 49 şi urm.), care-l adusese în pragul deznădejdii pe poetul rătăcit.
Versul 124: În registrul simbolic, cele „trei doamne mari în har“ (tre donne benedette), care-l ocrotesc din ceruri pe Dante, reprezintă Mila supremă (Sfînta Fecioară), Gratia (Harul) care luminează (Santa Lucia) şi Iubirea virtuoasă (Beatrice, care în ansamblul poemului simbolizează Teologia – „ştiinţa“ supremă).
(După Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006)
Text preluat de la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu