Onesta vrere-n care ni s-arată
acel amor ce-n veci spre bine tinde,
cum pofta face-n vrerea necurată,
odihnă-n dulcea lir-a pus tutinde,
făcând să tac-acele corzi pe care
divina dreaptă după plac le-ntinde.
Cum pot să nege-o just-a ta rugare
aceşti de-aici, când ei, spre-a-mi da putinţă
să vreau să-i rog, tăcură-ntr-o suflare?
E justă-n infinit o suferinţă
s-o aib-acei ce fug de-atare bine
iubind ce n-are vecinică fiinţă.
Precum în pacea unei seri senine,
subit, un meteor ce-şi scurge focul
iţi mişcă ochii pacinici după sine
şi-ţi pare-a fi o stea ce-şi mută locul,
atât că-n partea de-unde se desparte
nu piere nici o stea şi-i scurt şi jocul,
aşa din cornul dinspre-a dreptei parte
a curs în jos la baza crucii-un astru
din mândra grup-a lămpilor din Marte;
dar gemă nu s-a dezlipit de nastru,
ci-a curs pieziş pe rază, ca şi viul
şi blândul foc ce-urmează-n alabastru:
aşa ca umbr-a curs Anhise piul,
când îşi văzu de e să credem muza
suprem-a noastră prin Elisiu fiul.
— „O, sanguis meus, o, superinfusa
gratia Dei, sicut tibi, cui
bis iinquam coeli janua reclusa?“
Mă-ntoarsei, când vorbi, spre focul lui,
spre doamn-apoi ţintii a mea privire;
şi-aici şi-acolo beat de-uimire fui,
c-avea privirea-ncinsă de-o zâmbire,
Încât credeam că, până-n fund, a mea
s-afundă-n rai cu-ntreaga fericire.
şi, drag şi-a-l auzi ca şi-al vedea,
adause duhul celor cuvântate,
dar ne-nţeles, aşa de-adânc vorbea;
dar nu-ntr-adins, ci din necesitate
s-ascunse mie-aşa, căci cele spuse
Întrec a minţii-oricare facultate.
Când arcul dragostei fierbinţi îi fuse
aşa de-ntins, că vorbele lui grele
la pragul minţii omeneşti le-aduse,
acestea-ntâi le-am înţeles din ele:
— „Binevorbit să fii tu trei în unul
c-aşa de bun te-arăţi seminţei mele!“
şi zise apoi: „şi drag şi lung ajunul
ce-avui, cetind suprema carte-n care
etern e albul alb şi brun e brunul,
mi-l stâmperi tu-ntr-aceast-a mea-mbrăcare
din care-acu vorbesc, drept graţie ei,
ce-ţi dete-aripi spre-aşa de sus zburare.
Gândirea ta, crezi tu, că-n ochii mei
din primul gând o am, precum, cui ştie,
din unul iese-oricare număr vrei;
deci nu mă-ntrebi nici cine sunt, nici ţie
de ce-ţi par eu, din tot acest alai
de spirite, mai plin de veselie.
E drept ce crezi, că marii-ori micii-n rai
cetesc oglinda-n care-a ta gândire
ei clar o văd, pe când tu nici n-o ai.
Dar, ca s-alini mai bine-acea iubire
În care-adânc veghează însetata
de-un dulce dor, eterna mea privire,
rosteşte-ţi liber şi-ndrăzneţ curata
dorinţa ta prin clare vorbe spuse,
la cari eu am de-acurn răspunsul gata.
Privii spre doamnă, ci, zâmbind, ea-mi spuse,
nainte-a fi vorbit, că-mi dă-nvoirea
ce vrerii mele-un spor de-aripi îi puse.
— „Pe loc ce v-apăru,-ncepui vorbirea,
egalul prim, şi-n voi e,-n fiecine,
egal-apoi ştiinţa şi iubirea,
căci ele,-n cel de-unde şi foc vă vine
ca şi lumin-,atâta-s de egale
că-i imperfect orice-alt egal, vezi bine.
Ci bietele puteri şi vreri mortale,
din cauza care-aici vi-e clar
diverse-aripi au pentru zbor pe cale,
iar eu ca om am inima-ncărcată
de-acest defect, deci pot numai cu ea
să-ţi dau răspuns salutului de tată.
Te rog, topaze viu, ce-ntr-astă stea
ornezi a dânsei preţioas-ornare,
s-astâmperi cu-al tău nume setea mea.“
— „Răsade-al meu, ce-mi fuşi o desfătare
a te-aştepta, tulpina ta eu fui.“
Aşa-ntroduse dulcea-i cuvântare.
„Pe-al cărui nume neamul tău ţi-l spui,
de-o sută de-ani pe deal e şi el unul
ce-i dă ocol pe-ntâiul balţ al lui,
şi-i fiu al meu, iar ţie-ţi fu străbunul;
şi-ai fi dator ca-n lunga-i suferinţă
să-i faci mai scurt prin bune fapte-ajunul.
Florenţa-n vechea ei circumferinţă,
În care şi-astăzi none bat şi trele,
trăia onest, şi-n cumpăt şi-n priinţă.
N-aveam pe-atunci cununi şi lanţugele,
şi nici femei cu brâu şi-ncălţăminte
mai dragi de-a fi văzute decât ele;
nici nu-ngrozea fetiţa pe-un părinte
din faşe chiar, căci zestrea şi-alte toate
ţineau măsura strâns la ce-i cuminte;
nici case goale de copii, nepoate,
nici nu ne-a fost sosit Sardanapalul
spre-a da dovadă prin odăi ce poate.
şi nu era-ntrecut nici Montemalul
de-al vostru-Ucellatoio,-urcarea cui
grăbită-i fu cum are-a-i fi prăvalul.
Încins pe Bellincione io-l văzui
cu piei şi os, şi nesulemenită
venind de la oglindă doamna lui.
Pe Vecchio-l ştiu purtând cojoc de piele
şi pe Nerli aşa i-am apucat,
şi-a lor femei cu fus şi cu andrele.
Ferice lor, căci toate-asigurat
mormânt aveau, şi nu dormea pustie,
de-al Francei drag, nici una-n golu-i pat.
Veghea la leagăn tânăra soţie
şi dezmerda-ngânând în limba ceea
ce-o au părinţii-o primă bucurie.
Torcând pe fus dincoa’ fuior femeia,
vrun basm spunea-ntre casnicii-adunaţi
de Fiesole, de Rom-,ori de Enea.
Ca Cianghella neveste sau bărbaţi
ca Saltarello ne-ar fi fost minune
cum azi vi-ar fi Corniglii-ori Cincinnaţi.
Într-astfel de-odihnită-n lucruri bune
şi dulce viaţă şi-ntr-aşa curată
cetate-onestă vru deci a mă pune
Maria, cea-n supremul vai chemată,
şi-n vechiul vostru baptisteriu eu
creştin şi Cacciaguida fui deodată.
Moronte-mi fuse frate şi-Eliseu;
nevasta mi-o luai de lângă Pad
şi-al ei connume l-aţi purtat mereu.
Urmai apoi în taberi pe Conrad,
acel ce-onoare-mi dete-n rang deplină:
prin fapte mândre-atât urcai în grad.
Subt el am combătut legea haină
al cărei neam nu vrea să mai respecte
domeniul vostru, dintr-a papei vină.
şi-aici fui scos de orbii-acelei secte
din lumea-nşelătoare, care face
prin dragul ei atâtea vieţi infecte;
şi-astfel martir venii într-astă pace.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XIV | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XV) de Dante Alighieri | Cântul XVI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu