Era acum în urmă-ne rămas
şi solul ce ne-a dus pe-a şasea scară,
acel ce de pe frunte-alt P mi-a ras.
şi „Beati“ el pe cei ce căutară
dreptatea i-a numit, iar dânşii lui
un „Sitiunt“, dar făr-altce, strigară.
Iar eu, urcând, urmam, nu greu cum fui
Într-alte guri, pe-ai mei în umblet iute
şi nici o trudă nu simţeam că sui.
şi-atunci Virgil: — „Aprinsă de virtute,
orice iubire-aprinde pe-alta-n cale
de-ndată ce ea flăcări dă, văzute;
aşa, din clipa ce-ntr-a noastră vale
sosit-a Juvenal, care-mi spunea
ce drag obiect îţi sunt iubirii tale,
s-a-ntors spre tine-atât de mult a mea,
un om necunoscut mai drag să-ţi fie,
şi scurt acum şi-ăst drum îmi va părea.
Dar spune-mi tu şi-mi iartă,-n prietinie,
de las eu frâul prea-ncrezut de-a dreptul,
şi ca şi-amic vorbeşte-mi şi tu mie
cum tu, prin multa râvn-a ta,-nţeleptul
cel plin de simţ, pierdut-ai buna fire
să laşi zgârcenie-atât să-ţi ardă pieptul?“
Mişcar-aceste vorbe la zâmbire
pe Staţiu-ntâi şi dete-apoi răspuns:
—„Orice-mi vorbeşti mi-e drag semn de iubire.
E drept c-aori vezi lucruri ce-s de-ajuns
să fie-un fals obiect de dubitare,
temeiul lor real fiind ascuns.
Tu crezi, cum dovedeşte-a ta-ntrebare,
din cauza, poate,-a stării ce-o avui,
că-n viaţ-aş fi hrănit porniri avare;
ci-acestui viciu eu străin îi fui
aşa de mult, că multa desmăsură
cu mii de luni de cazne o durui.
şi, dacă n-ar fi fost să-l am în ură,
de când ştiui cum tu strigaşi odată,
ca şi-ndârjit pe-umana-ne natură:
La ce nu-mpingi tu, foame blăstămată
de-argint, în oameni poftele perfide!,
urlând, împinge-aş şi-azi povara dată.
Atunci simţii că prea se pot deschide
a mele mâni şi seama eu mi-am tras
cum poate-ăst rău ca şi-altele ucide.
O, câţi vor învia cu capul ras,
din neştiinţă, ce le-opri şi-n viaţă
căinţa lor şi şi-n extremul pas!
Să ştii că orice rău ce este-o faţă
direct opusă altui rău fac cor
şi usc-aci-mpreun-a lor verdeaţă.
şi, dac-am fost aci-ntr-acel popor
ce-şi plânge viciul avariţiei sale,
eu fui pentru acel opus cu-al lor.“
— „Pe când însă cântai tu dubla jale
ce-avu Iocasta-n luptele haine,
vorbi poetul doinei pastorale,
din câte Clio ne-a cântat prin tine,
nu pari credinţii-a-i fi primit tu harul
ce, făr’ de ea, ştirbeşte-oricare bine.
De este-aşa, al cui fu felinarul
ce soare-avuşi, lumină ca să-ţi dea
să-ntinzi vintrele spre-a urma Pescarul?“
— „Din peşteri, pe Parnas m-ai dus a bea
tu-ntâi de toţi, şi-aşa mi-ai fost deci mie
tu, după Dumnezeu, lumina mea.
Ai fost ca-n noapte-un om ce-având făclie
În dosul său, lui nu-i e de folos,
ci-arată calea celor ce-au să vie,
când Timpii se prefac strigare-ai scos,
Dreptatea şi-aureul veac revine
şi-un proaspăt neam din cer scoboară jos.
Poet prin tine fui, creştin prin tine,
dar, clar spre-a face ce-am schiţat puţin,
eu mâna-ntind să dau colori depline.
Era de-acum întreg pământul plin
de-acel cuvânt ce,-n lume sămănându-l,
l-au dus trimişii-acelui divin,
şi-aşa de mult îţi concorda şi gândul,
de care-am spus, cu-apostolii cei noi,
că drag îmi fu să-i tot aud spunându-l.
şi-atât de sfinţi mi se părur-apoi,
Încât, goniţi de Domiţian când fură,
nu fără plâns vedeam a lor nevoi.
Cât timp fui viu, ei şi-ajutor avură
din partea mea şi-a lor curate-opinii
făceau să am orice-altă sectă-n ură.
Deşi, chiar pân-a nu-mi fi dus elinii
În vers, la Teba-n câmp m-am botezat,
de frică îns-am ocolit creştinii
şi tot păgân mult timp m-am arătat
şi-n râp-a patra, pentru-a mea scăldare,
eu patru veacuri şi mai mult am stat.
şi-acum, tu, cel ce-mi rupseşi vălul care
mi-ascunse bunul ce l-am spus, tu, bune,
fiindc-avem destul timp de urcare,
de ştii, de vechiu-ne Terenţiu-mi spune
În ce loc e? şi Varo, Plaut, Cecil,
sunt dânşii condamnaţi, şi-n ce genune?“
— „Ei, Persiu şi-eu, a zis Virgil,
şi mulţi suntem, cu grecul ce fusese
al muzei noastre cel mai drag copil,
În primul cerc al iadului şi-adese
cuvânt de dealu-acela se deschide
ce-al muzelor e cuib, alese;
şi-Anacreon cu noi, şi-Euripide,
şi mulţi din grecii-a căror frunte-avu
cununi de mirt, şi-Agat, şi Simonide;
sunt şi de-acei pe cari îi cânţi şi tu;
Antigona, Deifila, şi Argia,
şi-Ismene, tristă tot aşa cum fu,
şi cea ce odat-a arătat Langia,
şi fiica lui Tiresias, şi Tete,
şi,-n rând cu-a ei sorori, Deidamia.“
Tăcut acum şi-unul şi altul stete,
din nou atenţi ce loc au sub picioare,
scăpaţi de-urcuş şi liberi de părete.
Erau rămase patru servitoare
de-a zilei, jos, şi-a cincea sta la car,
În sus ţintindu-şi oiştea-n dogoare,
când zise el: —„Spre gol ne cată iar
să-ntoarcem umărul cel drept, şi steiul
şi-aici să-l ocolim ca-ntr-alt hotar.“
Aci-ndreptar ne-a fost deci obiceiul
şi-având şi-asensu-acelei umbre sfinte,
luarăm drum mergând cu tot temeiul,
eu singur, îndărăt, ei mai nainte,
şi multe-aşa, din ce vorbeau mergând,
din arta noastr-am prins învăţăminte.
Dar dulcea vorbă le-o curmă curând
un pom ce-aflarăm drept în cărăruie,
cu bun miros şi mândre mere-având.
Din ram în ram, cum bradul se gurguie
spre vârf, acesta-n jos se-nrămura,
ca nimeni, cred, în el să nu se suie.
Pe partea-n care drumu-nchis era,
cădea din deal şivoi de apă clară
ce numai sus prin foi se resfira.
De pom poeţii-ncet s-apropiară,
dar iat-un glas strigat-a dintre foi:
„Din pomu-acesta nu gustaţi!“ şi iară:
„Sta-n gând mai mult Măriei, zise-apoi,
să iasă nunta-n rând şi-n toate bune,
nu gura ei, ce-azi plânge pentru voi.
Iar ap-a bea romanelor străbune
de-ajuns le-a fost. Mâncările-n amar
le-avu Danil şi-a strâns înţelepciune.
Fu primul veac ca aurul cel rar,
şi ghinda,-n foame-i, dulce-i fu s-o guste
şi-orice pârîu în sete-i fu nectar.
Avu premândă miere şi lăcuste,
din cari trăi-n pustiu Ion odată,
de-aceea-n veci el glorie-o să guste
şi-i mare-atât cum cărţile-l arată.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXI | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XXII) de Dante Alighieri | Cântul XXIII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu