Deşi-împrăştiaţi de fuga cea grăbită
pe câmp, întorşi spre muntele acel
la care-a noastră minte-n veci ne-nvită
eu stetei strâns de ducele fidel,
căci cine-ar fi condus a mea cărare
şi cum era să sui fără de el?
şi-aşa-mi părea că-şi face-acum mustrare.
O, suflet demn şi nepătat, ce mică
greşeală-ţi face-arsuri aşa de-amare!
Când pripei, care-oricărui act ridică
nobleţea sa, el stavilă i-a pus,
iar spiritu-mi, strâmtat de-avuta frică,
lărgi atenţia ca din sineşi dus,
privii spre muntele, ce-şi face cale
spre cer din ape,-al lumii cel mai sus.
Dar soarele, ce-n dosul meu din vale
ardea, sta-n faţă-mi rupt, fiindc-avea
părete-n trupul meu luminii sale,
şi-atunci, speriat, mă-ntorsei făr-a vrea,
crezând că-s singur, când văzui, vezi bine,
pământul negru numa-n faţa mea.
— „De ce tot bănuieşti? “, privind spre mine
mi-a zis, întors cu-ntreaga faţă, solul,
„nu ştii că te conduc şi sunt cu tine?
E sear-acolo unde-mi zace golul
vestmânt prin care-umbream când am trăit;
Brindis l-a dat şi-l are azi Neapolul.
şi-n faţă-mi dacă n-am nimic umbrit,
mai mult decât de ceruri nu te mire
că unu-ntr-altul razele-şi trimit.
Să rabde-asemeni corpuri chinuire,
şi cald şi frig, le face-acel ce vrea
s-ascundă cum le dă şi-această fire.
Nebun acel ce speră c-ar putea
pătrunde-a voastră minte vecinicia
ce ţine pe-unul în trei feţe-n ea.
Să fiţi voi, oameni, mulţumiţi cu quia!
De-aţi fi putut vedea voi totul clar,
de ce-ar mai fi născut atunci Maria?
Dar n-aţi văzut dorindu-i în zadar
şi-atari a căror minte-ar fi-mpăcat-o
Dorinţa ce li-e-acum etern amar?
Eu zic de-Aristotel, şi zic de Plato,
şi de-alţii mulţi“. şi-ngândurata frunte,
tăcut şi tulburat, el şi-a plecat-o.
În vremea ast-am fost sosiţi sub munte
şi-aflarăm mânecu-i aşa pieziş,
că nu-s pe lume-agile tălpi să-nfrunte.
Cel mai pustiu şi mai râpos costiş,
la Lierici şi Turbi’,-ar fi uşoară
şi-o largă cale-n rând cu-acest costiş.
— „Mai ştiu eu p-unde-acest urcuş scoboară“,
vorbi Virgil şi-oprire-n paşi a pus,
„să-l poat-urca şi-un om care nu zboară?“
Pe când privea-n pământ, pe gânduri dus,
şi-n sineşi judeca acel părete,
iar eu cu ochii-umblam pe stânci pe sus,
văzui la dreapta şirul unei cete de spirite,
spre noi părând că vine şi nepărând,
c-aşa veneau de-ncete.
— „Ridică-ţi ochii că sosesc, în fine,
maestre, duhuri, să ne dea vrun sfat,
de n-ai puteri să-l afli tu prin tine.“
Atunci privi şi el şi-asigurat:
— „Să mergem noi spre ei, că vin ca-n silă,
iar tu-n speranţa ta să fii-ntrămat“.
Deşi spre ei noi mersem poate-o milă,
era-ntre noi şi-acum o-ndepărtare
cât zboar-o piatră dintr-o mân-abilă,
când, strâns sub poala stâncii-n nemişcare,
a stat grămadă-n loc întreg poporul,
cum stai şi-observi când nu ţi se prea pare.
—„Voi, cei cu bun sfârşit“, conducătorul
aşa-ncepu, „vă rog, pe sfânta pace
de care-aveţi, cred eu, cu toţii dorul,
să ne-arătaţi în care loc se face
mai lină coasta spre-a sui şi noi;
când ştii mai mult, mai mult şi graba-ţi place.“
Cum una-ntâi, când ies din staul oi,
ori dou-ori trei, şi, timide să iasă,
cu bot târât stau cele de-napoi,
ce prima face toate fac şi leasă
stau proaste-n loc, deşi nu ştiu ce este,
când prima stă, şi-n coaste i se-ndeasă,
aşa văzui pe primii dintr-aceste
ferice umbre cum, pornind, veniră
sfioase-n chip şi cu mişcări modeste.
Ci,-n clipa când la dreapta mea zăriră
lumina zilei ruptă-n mersul ei,
iar umbra mea pe stânci cum se resfiră,
au stat şi s-au retras puţin, iar cei
ce-n urmă-le veneau, fără să ştie
ce cauză au de stat, au stat şi ei.
şi-atunci:— „Făr-a-ntreba, ştiut vă fie
că-i viu în carne-i omul ce-l vedeţi, .
de-aceea-n drum lumina o sfăşie
Deci nu vă mire, ci credinţ-aveţi
că, făr’ de-un har ce Domnul i-l trimete,
el n-ar cerca să urce-aceşti păreţi.“
Aşa a zis Virgil. Iar capul demnei cete:
— „Vă-ntoarceţi deci, iar noi venim urmând.“
şi-apoi şi-un semn cu-al palmei dos ne dete.
şi-atunci: —„Oricine-ai fi, să-ntorci mergând,
îmi zise-un duh, a ta căutătură
şi vezi de m-ai văzut, poate,-oarecând“.
Eu fix privii frumoasa lui statură:
gentil la chip şi faţa sa bălană
şi-avea la ochi, sub frunte,-o tăietură.
Smerit i-am spus că-n viaţa lui umană
eu nu-l cunosc; iar el: — „Priveşte-anume!“
şi sus, la piept, făcu să-i văd o rană.
şi-apoi zâmbind: — „E Manfred al meu nume,
nepot Constanţei celei mari, o ştii;
deci, rogu-te, când vei ieşi la lume,
frumoasei mele fete,-ai cărei fii
sunt celor două ţări mândrii regale,
să-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.
Când fui ucis prin două răni mortale,
plângând mă detei rob celui ce vrea
cu drag să ierte-oricui orice greşale.
Păcate-avui cumplite-n viaţa mea,
dar largi sunt braţele eternei mile,
Încât cuprind pe-oricâţi se-ntorc la ea.
De-ar fi cetit în domnu-aceste file
păstorul cosentin, cel de Clement
trimis a mă vâna-ntr-acele zile,
mi-ar sta, la capul punţii-n Benevent,
şi-acum a mele oase neatinse,
având ca pază greul monument.
Ci-acum le spală ploi şi-un vânt le-mpinse
afară din regat, pe lângă Verde,
şi-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.
Ci-atât cu-a lor blăsteme nu se pierde,
Încât să nu găseşti pe Domnul iară,
cât timp speranţa dă vrun mugur verde.
E drept că,-n fine, chiar de se-ndreptară
acei ce-n anatemă-le au murit,
sub râpa asta au să stea afară
de treizeci de-ori timpul ce-au trăit
cu-al lor blăstăm, vro pie rugăciune
de nu le scade-al lor decret menit.
Tu vezi acum de-mi faci servicii bune
făcând să ştie buna mea Constanţa
cum m-ai văzut, şi-a mea interdicţiune,
căci multă ni-e la voi aici speranţa.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la:Wikisource
| ←Cântul II | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul III) de Dante Alighieri | Cântul IV→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu