Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte,
sfîrşi s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viaţa ei prezinte,
cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are,
şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie
de este-aieve-n dos ca-n faţa lui,
şi vede-acord ca-n vers şi melodie;
precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
Întinse laţu-n care prins eu fui.
şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:
un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;
şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ţi par-o lună plină.
Departe-atât, cât poate ţi-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăveşte
când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea,
departe-atât un cerc de foc roteşte
şi iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte.
De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, şi, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel.
Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde
şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde.
Vin alte două roţi apoi şi toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,
şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.
Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — „De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri şi natură.
Să ştii că primul cerc, cel mai vecin
cu el, roteşte-aşa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin.“
Dar eu: — „De-ar fi şi-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale;
ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.
Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu
ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine,
dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau şi le contemplu.“
— „Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune,
căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul.“
Aşa mi-a zis, şi-apoi: „De-ai gând a pune
sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune.
Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puţin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele.
Un plus de bun vrea plusul şi-n salute;
salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte,
când are-ale lui părţi egal umplute.
Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpeşte
Întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect şi ştie şi iubeşte.
şi-acum, de pui măsura-n roţi oriunde,
conform virtuţii lor, nu pe-aparenţa
substanţelor ce par a fi rotunde,
tu poţi vedea ce-adâncă-i conivenţa
de mare-ori mic şi mult ori mai puţin
În orice crug, cum are-nteligenţa.“
Precum rămâne splendid şi senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,
şi-mprăştie noaptea ceţii, ce-adunate
zăcea pe văi, şi râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,
aşa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns şi spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.
Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
aşa-mprăştiau scântei şi-aceste sfere;
şi-oricare foc un roi făcea-şi cărarea
şi-atâte-au fost că roiurile-n zbor
Întrec la şah de mii de ori dublarea.
şi-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
şi-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.
Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — „în cercurile prime
tu vezi aici serafii şi cherubii;
urmează centrul lor cu-aşa iuţime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
şi pot a fi, căci au vederi sublime.
Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feţii sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.
Să ştii c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult şi pot să vază
În cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.
A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.
Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri şi har cuprinsu-i creşte,
şi-aşa gradat sporeşte-n susul scării.
Triad-a doua, care-aci-ncolţeşte
şi ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzeşte,
de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.
E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuţi a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.
Apoi a şaptea şi cu-a opta roată
Principi-o fac şi-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.
În sus priveşte-oricare-acest şirag,
ci-aşa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, şi-n jos ele-l atrag.
Iar Dionis, cu-ardoare făr’ de fine
privind aceste roţi, numiri le-a, pus
şi-n toate le-a-mpărţit aşa ca mine.
Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii şi-i deschise,
a râs de sine însuşi cum le-a spus.
şi,-aşa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise
ca multe-asemeni taine-a ăstor roţi.
Traducere de George COŞBUC
TExt preluat de la: Wikisource
Paradisul (Divina Comedie - Dante Alighieri) |  |  |
 Un aspect mai puţin cunoscut despre marele poet italian Dante Aligheri este acela că el era un iniţiat, fiind membru al unei grupări ezoterice mistice Fideli del’Amor. În monumentala sa lucrare, Divina Comedia, Dante descrie periplul său iniţiatic prin diferitele tărâmuri subtile, prin care a fost ghidat de iubita sa Beatrice, care părăsise deja lumea fizică. În Cântul 28 din Paradisul, poetul face o descriere foarte exactă, dar în acelaşi timp şi foarte plastică, a celor 9 coruri angelice pe care le-a văzut în călătoria sa uimitoare. Cântul 28 Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte, sfîrşi s-arate-adevărata stare a specii-umane-n viaţa ei prezinte, cum vede-un om într-o oglind-o zare ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie, cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are, şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie de este-aieve-n dos ca-n faţa lui, şi vede-acord ca-n vers şi melodie; precum îmi amintesc, la fel făcui privind în mândrii ochi în cari iubirea Întinse laţu-n care prins eu fui. şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea aceea ce-ntr-acest volum s-arată oricând cu-adinsul îi observi rotirea: un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată lucoare-avea, că via lui lumină, de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată; şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină, ar fi putut, cum vezi o stea cu stea alături stând, să-ţi par-o lună plină. Departe-atât, cât poate ţi-ar părea un cerc de luna care-l zugrăveşte când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea, departe-atât un cerc de foc roteşte şi iute-astfel că-i lin pe lângă el supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte. De-al doilea este-ncins acest inel, de-al treilea el, şi, rând pe rând, de-acinde un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel. Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate, ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde. Vin alte două roţi apoi şi toate pe cât de primul cerc se-ndepărtau, pe-atâta-n curs aveau mai line roate, şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau pe cât de-aproape-s de lumina pură, fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.  Iar doamna mea, văzând în cât-arsură de dor eram: — „De-acest focşor divin atârnă tot, şi ceruri şi natură. Să ştii că primul cerc, cel mai vecin cu el, roteşte-aşa de iute-o cale prin multul său amor de care-i plin.“ Dar eu: — „De-ar fi şi-n lumile mortale un curs astfel cum văd în cerul sfânt, sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale; ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ, eu văd rotiri cu-atâta mai divine pe cât de centru mai departe sunt. Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine, dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul, căci eu degeaba stau şi le contemplu.“ — „Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune, căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul.“ Aşa mi-a zis, şi-apoi: „De-ai gând a pune sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune. Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele, cum e puţin-ori mult-acea virtute ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele. Un plus de bun vrea plusul şi-n salute; salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte, când are-ale lui părţi egal umplute. Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpeşte Întreaga lume,-acela-i corespunde ce mai perfect şi ştie şi iubeşte. şi-acum, de pui măsura-n roţi oriunde, conform virtuţii lor, nu pe-aparenţa substanţelor ce par a fi rotunde, tu poţi vedea ce-adâncă-i conivenţa de mare-ori mic şi mult ori mai puţin În orice crug, cum are-nteligenţa.“ Precum rămâne splendid şi senin văzduhul sus, când vântul nordic bate umflând al său obraz, pe cel mai lin, şi-mprăştie noaptea ceţii, ce-adunate zăcea pe văi, şi râde cerul iar cu tot ce are mândru să ne-arate, aşa fui eu, când ea mi-a dat ca dar acest răspuns şi spre-adevăr vedere mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.  Iar, când tăcu, atâta scânteiere cum dă un fier din foc, prin toată zarea aşa-mprăştiau scântei şi-aceste sfere; şi-oricare foc un roi făcea-şi cărarea şi-atâte-au fost că roiurile-n zbor Întrec la şah de mii de ori dublarea. şi-osana le-auzeam din cor în cor spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi şi-n veci le-o fi ca fost din veci al lor. Iar ea, văzându-mi gândurile dubii ce-aveam, mi-a zis: — „în cercurile prime tu vezi aici Serafii şi Cherubii; urmează centrul lor cu-aşa iuţime spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar, şi pot a fi, căci au vederi sublime. Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar se cheamă Tronuri ale feţii sfinte, căci ei treimii prime-i pun hotar. Să ştii c-a lor plăcere-o simt fierbinte, pe-atât pe cât mai mult şi pot să vază În cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte. A fi ferice deci se-ntemeiază, cum vezi de-aici, pe actul contemplării, căci actul de-a iubi abia-i urmează. Măsura ăstui văz e plata cării din bune-vreri şi har cuprinsu-i creşte, şi-aşa gradat sporeşte-n susul scării. Triad-a doua, care-aci-ncolţeşte şi ea-ntr-o primăvară-nvecinicită, căci noaptea din Berbec n-o desfrunzeşte, de-a pururi cini-osana fericită cu trei psalmodii ce răsună-n trei rotiri ferice-n ordinea-ntreită.  E triplă ierarhie-aici de zei: Domnii mai sus, Virtuţi a doua gloată, Puteri se cheam-al treilea rang al ei. Apoi a şaptea şi cu-a opta roată Principi-o fac şi-Arhangeli, iar în prag e joc de Îngeri cea din urmă toată. În sus priveşte-oricare-acest şirag, ci-aşa lucrează-n jos, că primul bine le-atrage-n sus, şi-n jos ele-l atrag. Iar Dionis, cu-ardoare făr’ de fine privind aceste roţi, numiri le-a, pus şi-n toate le-a-mpărţit aşa ca mine. Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus; de-aceea,-n cer când ochii şi-i deschise, a râs de sine însuşi cum le-a spus. şi,-aşa de-ascuns un adevăr de-l scrise un om mortal, să nu te miri; socoti că cel ce le văzu i le vestise ca multe-asemeni taine-a ăstor roţi. Tot de George COŞBUC traducerea. |
| ←Cântul XXVII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXVIII) de Dante Alighieri | Cântul XXIX→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu