Din faptul zilei până când se toacă
de-al treilea ceas, cât este spaţiul sferii
ce-asemeni c-un copil a pururi joacă,
atât părea că până-ntr-al căderii
moment lui Sol un spaţiu i-a rămas:
miez-noapte-aici, dincolo faptul serii.
Iar raza-i mă lovea direct pe nas,
din cauză că, urmându-ne-ocolirea,
aveam întors spre-apus al nostru pas,
când eu simţii mai mult decât airea
pe-obraz lumina mult-a nu ştiu cui
şi lucrul nou de-aci-mi stârni uimirea.
Din mânile-amândouă deci făcui
ca streşini peste ochi o apărare
şi-acel prisos de raze-l mai scăzui.
Precum din ape-ori din oglindă sare
o rază aşa-n opusă direcţiune,
Încât, urcând, acelaş unghi îl are
ca şi căzând, încât egal le pune
de-o parte şi-alta pietrei căzătoare,
precum şi arta şi-ncercarea spune,
aşa-mi păru că-n faţă de-o lucoare
răsfrântă sunt lovit, şi ochii mei
grăbiţi fugiră-n lături ca de soare.
— „Lucoarea asta, dulce tată, ce-i,
că nu mi-i pot scuti de-a ei povară
şi-ncoace parcă-şi mişcă focul ei?“
— „De-uimire, el mi-a zis, să nu-ţi mai pară
că servii-angelici tot te mai orbesc.
E sol trimis spre-a ne pofti pe scară.
Ci-n scurtă vreme nu-ţi va fi, gândesc,
cumplit să-i vezi, ci-o dulce veselie,
pe cât o poţi simţi tu-n mod firesc.“
Ajunşi apoi la vesela solie,
cu dulce glas ne-a zis: — „Pe-aici întrând,
mai lin suiş ca altele-o să fie“.
Plecaţi de-acolo, noi urcam, pe când
„Ferice milostivii“ şi „Tresalte
acel ce-nvinge“ s-auzea cântând.
şi singuri noi pe-urcuşul scării nalte
suiam şi-n mers gândeam cum aş putea
să trag din vorba lui folos încalte.
şi,-ntors spre el, mi-am spus dorinţa mea:
— „Ce-a vrut acel din Brettinor să zică
c-un bun ce-a fi-mpărţit nicicând nu vrea?“
— ,,Supremu-i viciu-l vede-acum cât strică
de mult, a zis; să nu te mire-apoi
că-l mustră vrând pedeapsă-n voi mai mică.
Fiindcă tind dorinţele din voi
spre-un bun ce pate prin părtaşi scădere,
de-aceea pizma strânge-ai caznei foi.
Dar, dac-amorul vecinicelor sfere
spre ele vi-ar întoarce-al vostru dor,
voi n-aţi mai fi-nfricaţi de-acea durere.
Pe cât mai mulţi „al nostru“ zic în cor,
pe-atât mai mult din bun posede-oricare
şi-au plus de caritate-n claustrul lor.“
— „Eu simt, am zis, mai multă-ntunecare
decât de-aş fi tăcut şi mintea mea
se zbate-acum în dubiu mult mai mare:
să facă mai bogaţi cum ar putea
pe mai mulţi inşi averea divizată,
decât având puţini părtaşi la ea? “
Iar el: — „Fiindcă mintea ţi-e-ndreptată
tot numai spre pământ, pe lângă tine
e neagra noapte-n ziuă luminată.
Nespus de nalt şi nesfârşitul bine
spre-orice iubire-i gata să scoboare
precum spre-obiecte lucii raza vine.
şi-atât el dă cât află-n ele-ardoare,
aşa c-apoi cât mila lor se-ntinde
pe-atât li-e-n spor şi vecinica valoare.
Deci cercul lor pe cât mai mulţi cuprinde,
pe-atât iubesc mai mult, cu spor mai mare,
şi-un duh dintr-altul ca-n oglinzi îl prinde.
Ci,-n spusa mea de n-afli-ndestulare,
veni-va doamna ta ca să te-ajute
să-ţi stingi deplin şi-acest un dor şi-oricare.
Dar vezi numai să vindeci cât mai iute
cinci P, ca pe-alţii doi, căci nimănui
nu-i pier aceste răni decât durute.“
Când vrui să zic „Mă saturi tu“, văzui
că-ntrasem în alt cerc şi-aşa deodată,
atras cu ochii spre-alte părţi tăcui.
Aci-mi păru-n viziune luminată
că sunt răpit şi-apare făr’ de veste
un templu-n care-i lume adunată.
şi-n pragu-i o femeie,-aşa cum este
o dulce mamă, zice: „Fiul meu,
de ce ne-ai mai făcut acum şi-aceste?
Căci iată, trişti, şi tatăl tău şi eu
te-am căutat.“ şi-apoi, vorbind atare,
vedenia mea peri fără să vreu.
Dar alta-mi apăru, părând că are
pe faţă plânsul care-l naşte-anume
durerea-n noi printr-o insultă mare:
„De eşti stăpân cetăţii-al cărei nume
stârni-ntre zei război atât de-aprins
şi care-orice stiinţe-a dus prin lume,
tu,-n braţele-ndrăzneţe ce-au cuprins
pe fiica noastră, Pisistrat, loveşte!“
Dar, blând şi dulce şi de milă-nvins,
părea că, răspunzând, aşa-i vorbeşte:
„Ce vrei să facem cui ne poartă ură,
când ceri să bat pe cel ce ne iubeşte?“
Văzui în furie-apoi popor cum cură
şi-ucid cu pietre-un biet copil şi cer
„Ucide! Ucide!“-n urlete de gură.
Iar el, căzut şi prins de-al morţii ger,
zăcea ci,-n timp ce-l îngheţau fiorii,
avea deschişii ochi mereu spre cer
şi, plin de milă, privind prigonitorii
ruga,-ntr-atâta cazn-a morţii sale,
pe Naltul Domn să-i ierte-ucigătorii.
Când sufletu-mi s-a-ntors la stări reale,
cari sunt un adevăr nu numa-n ea,
văzui nu false-avutele-mi greşale;
şi-atunci Virgil, care-a putut vedea
că fac ca cel cui îi sileşti trezirea:
—„Ce ai, mi-a zis, de nu te poţi ţinea?
Aproape-o leghe ţi-ai urmat suirea
cu ochi închişi şi-umblare-mpiedecată,
cum faci când somnu,-ori vinu-ţi fură firea.“
— „De vreai s-asculţi, am zis, o, dulce tată,
voi spune tot ce-n minte-mi se ivi,
cât timp avui umblare-aşa-ncurcată.“
— „şi-o sută,-a zis, de măşti de-ar zăbrăni
obrazul tău, nu poate să-mi rămână
ascuns vrun gând, oricât de mic ar fi.
Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână
să laşi să-ţi intre-n suflet sfânta pace
a cărei ape-au vecinică fântână.
Nu-ntreb ce ai din cauza care face
să-ntrebe-un ochi a căruia vedere
e stinsă-n cel ce făr’ de suflet zace,
ci-aşa-ntrebai spre a-ţi pune-n tălpi putere.
Aşa-mboldeşti pe-un leneş indispus
s-uzeze, când revine-a sa veghere.“
Mergeam prin faptul serii-acum în sus,
atenţi privind pe cât puteam pătrunde
În contra razelor târzii de-apus,
şi iat-un fum încet venea şi-n unde
spre noi, asemeni nopţii-ntunecate,
şi loc de-adăpostit n-aveam nici unde;
Ne-a stins şi văzul şi-orice zări curate.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XIV | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XV) de Dante Alighieri | Cântul XVI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu