Când fui intrat deci şi pe poarta care
rămâne-nchisă prin iubire rea,
căci strâmbul drum ca drept atunci îţi pare,
cu zgomot auzii cum ne-o-nchidea.
Acum, de m-aş fi-ntors s-o văd, creştine,
ce scuze-aş fi avut la vina mea?
Suiam pe-un drum ce-n cotituri se ţine,
prin strâmtul scoc din stânca despicată,
la fel c-un val ce fuge şi revine.
— „Puţin aici de-atenţie-acum ne cată
s-uzăm, a zis Virgil, mereu spre-a fi şi-aici,
şi-aici de partea undulată.“
Dar lucru-acesta paşii ni-i rări,
aşa că mai curând ştirbită lună
ajunse-n patul ei spre-a s-odihni
decât noi doi din strâmta văgăună.
Dar, când am fost deasupra-n rotogol,
În locu-n care muntele s-adună,
eu prea trudit, şi despre-al nostr-ocol
nesiguri ambii, stetem pe-o câmpie
cum nu-i pustiu să aib-un drum mai gol,
Din malul de-unde golu-i face ie
la nalta coastă-ntruna suitoare,
de trei ori cât un om putea să fie.
şi, cât am dat vederii-aripi să zboare
prin cerc la dreapta şi la stânga mea,
la fel părea întreaga-ncingătoare,
dar şi văzui, pe când pe dânsa nici
n-am fost făcut vrun pas, că râpa-i lată,
ce n-avea nici un drept „urcuş“ să-i zici,
era de-o albă marmură şi-ornată
cu-atari sculpturi că nu vrun Policlet,
ci-ar fi rămas chiar firea ruşinată.
Trimisul cel ce-aduse-acel decret,
prin care-a multor veacuri plânsă pace
deschise cerul cel de mult secret,
În faţă-ne apăru şi-aşa verace
scobit şi-atât de dulci mişcări avea,
că nu părea să fie-un chip ce tace.
Să juri că zice Ave, căci stetea
În faţă ea, ce-avut-a harul cheii
iubirei cei de veci spre-a-i descuia
.................................................
asemeni cerii-al său sigil purtându-l,
aceste vorbe: „Ecce-ancilla Dei.“
— „Nu-ţi pune numai într-un loc tot gândul!“
vorbi Virgil; iar eu, pe partea lui,
În care-avem noi inimile,-avându-l,
privii şi mai departe şi văzui,
pe partea-n care-aveam pe-al meu părinte
era acel ce-mi ajută să sui,
scobită-n piatră altă-ntâmplăminte;
şi, vrând mai clară-n ochi să mi s-arate,
trecui pe lângă maistru mai nainte.
Erau aici în marmură săpate
un car cu boi şi-ntr-însul arca sfântă
şi cum oficiul, necerut, te bate
şi multă gloată-n şapte coruri frântă,
cântînd aşa, că simţurile mele:
„nu cântă“, unul şi-altul zise: „cântă“.
şi-al jertfei fum îl arătau acele
sculpturi aşa, că ochii mei şi nasul
cu „nu“ şi „da“ gâlceavă-avea-ntre ele.
şi-umilul David, precedându-şi vasul
cel sfânt, mai mult şi mai puţin de-as’dată
decât un rege,-n salt avându-şi pasul
şi poala-n brâu, iar la un geam, mirată,
privea Melhola la el din palat
ca şi-o femeie tristă şi-ofensată.
Trecui şi mai nainte de-unde-am stat,
să văd de-aproape-alt chip pe-acel perete,
ce-albea după Melhola-nfăţişat.
Înalta glorie-n faţă-aici îmi stete,
a prinţului roman, valoarea cui
izbândă mare lui Grigorie-i dete.
Eu de-mpăratul, de Traian vă spui,
şi-o văduvă-ntr-un plâns amar, şi-al gurii
şi-al ochilor, s-a prins de frâul lui.
Vuia tot câmpu-n goana călcăturii,
de roibi şi-oşteni, şi-n vânt, peste cesar,
stindarde de-aur îşi mişcau vulturii.
şi biata, ea-ntre-atâţi, plângând amar:
„Răzbună-mi, doamne, dup-a ta putere,
pe fiul mort, să nu plâng în zădar!“
El da răspuns: „Aşteapt-acum, muiere,
pe când mă-ntorc“. Iar ea: „Stăpâne bune,“
ca cel ce n-are-astâmpăr în durere,
„dar dacă nu te-ntorci?“ „O să-l răzbune
urmaşul meu.“ Iar ea: „Al altui bine
ce-ţi este bun, când uiţi pe-al tău?“ şi-i spune
Traian: „Fii mângâiată! Se cuvine
să fac ce-mi ceri, acum, şi nu apoi,
dreptatea vrea şi mila mă reţine.“
Acel ce-n veci nu vede lucruri noi
Aceste vorbe le-a sculptat văzute,
dar nou ni-e nouă, căci nu-l vezi la noi
Pe când mă desfătam privind plăcute
imagini de smerenie-atât de mare,
mai dragi, ştiind de cine-au fost făcute:
— „Dincoace, iat-un stol acum apare,
vorbi Virgil, ci-atâta vin de grei!
Ne-or spune-aceştia pe-unde-avem cărare.“
şi,-atenţi să vadă-ntruna ochii mei
tot nouă stări, şi-n ele-având plăcere,
n-au fost târzii în zborul lor spre ei.
N-aş vrea să simţi, creştine, vro scădere
În bunul tău propus, de-auzi ce plată
drept, vai, greşelii Dumnezeu ne cere.
Tu nu cătá spre-al caznei chip, ci cată
urmarea ei, căci, orice-ar fi să fie,
nu poate-ntrece marea judecată.
şi-aşa-ncepui: — „Nu oameni par să vie
spre noi acolo, dulce tat-al meu,
dar nu ştiu ce-s, aşa sunt prins de-orbie“.
El zise-atunci: —„Martiriul lor cel greu
pe care-l au aşa-i îngenunchează,
că-ntâi şi-ntâi m-am îndoit şi eu.
Dar fix priveşte-acum şi-i cercetează
cum vin purtând pietroaie-n spate
puse şi-acum şi vezi cum fiecare-oftează.“
Vai, bieţi creştini trufaşi, făpturi răpuse,
cari, orbi de ochii minţii noastre, vrem
la ţel s-ajungem pe cărări opuse,
voi nu vedeţi că numai viermi suntem,
născuţi spre-a deveni cereştii fluturi
ce zboară slabi la judele suprem?
Ce-umblaţi fuduli prin nalte-aşa ţinuturi,
o, voi, insecte încă nedepline
ca viermii-acei rămaşi întru-nceputuri?
Precum balcoane-ori streşini să sprijine,
ca stâlp, un chip de om vezi câteodată,
cum strânşi genunchii el la piept îi ţine,
de-l vezi tu simţi durere-adevărată
de chinu-nchipuit din el, atare
stârcire-aici aceşti căzniţi arată.
Drept e că, după piatra mic-ori mare,
erau stârciţi puţin, ori mai-de-tot,
dar cel cu cea mai multă-n el răbdare,
plângând, parcă zicea: „Eu nu mai pot!“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la:Wikisource
| ←Cântul IX | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul X) de Dante Alighieri | Cântul XI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu