„Pe Tatăl, Fiul şi pe Duhul Sfânt“
cânta tot paradisu-ntru mărire,
aşa că mă-mbăta suavul cânt.
Iar ce vedeam părea că-i o zâmbire
a-ntregii lumi, fiindc-a mea beţie
mi-a-ntrat şi prin auz şi prin privire.
O, dulce-a dulcii lumi împărăţie,
o, viaţă plină de amor şi pace,
o, făr’ de griji vegheată bogăţie !
şi-au stat acele patru lămpi vivace
În faţa mea, iar cea ce-ntâi veni
văzui cum tot mai de lucori se face,
şi-aşa era cum cred c-ar deveni
şi Jupiter de-ar fi, şi el şi Marte,
vulturi în cer şi cu-alte pene-ar fi.
Prevăzul cel divin, ce-aici împarte
şi timp şi-oficii, i-a silit să tacă
pe toţi din sfântul cor şi-n orice parte.
şi-un glas vorbi: — „Să nu te mire dacă
mă schimb aşa, că-n toţi, pe cât timp eu
voi spune-aici, schimbare-o să se facă.
Acel ce-n lume-uzurpă locul meu,
al meu al meu, că e vacant oficiu
În faţa fiului lui Dumnezeu,
făcu din cimiteriul meu ospiciu
de sânge şi putori, cari pentru-acel
pervers zvirlit de-aici sunt un deliciu.“
Văzui tot ceru-atunci luând la fel
coloarea cea ce Feb o zugrăveşte
În zori şi-amurg pe norii-opuşi cu el.
şi, cum femeia demnă ce-şi păzeşte
vegheat virtutea, chiar numai când ea
aude-ale-altei greşuri, se-ngrozeşte,
aşa s-a-ngălbenit şi doamna mea
şi-aşa s-a-ntunecat şi ceru,-mi pare,
pe când supremul domn ne pătimea.
Apoi din nou purcese-o cuvântare,
având o voce-atâta de schimbată
cum chipul lui nu-i fu schimbat mai tare:
„N-a fost mireasa lui Hristos păstrată
printr-al meu sânge şi-a lui Clet şi Linul,
spre-a fi la-ngrămădiri de-averi uzată;
ci Sixt şi Piu, Calist şi-Urban suspinul
din urmă-l înecară-n sânge-al lor,
ăst cer spre-a-l dobândi mai cu deplinul.
N-a fost al nostru gând ca pe popor
să-l ţie-acei ce-n scaun ne urmară
pe-o parte-n dreapta, pe-alta-n stânga lor;
nici cheile, cari mie mi se dară,
s-ajung-un semn pe steaguri ce stârpesc
pe-acei ce drepţi creştini se botezară;
nici eu figură de sigil prostesc
pe bule pline de minciuni vândute,
de cari mă ruşinez şi mă-ngrozesc.
Păşunile sunt toate-acum umplute
de lupi rapaci în haină ciobănească;
mânie sfântă, cum nu cazi mai iute!
Să bea al nostru sânge-o să pornească
gasconi şi basci; oh, bunule-nceput,
ce trist sfârşit ţi-e scris să te-njoseasoă!
Ci nalt prevăzul, cel ce-a susţinut
prin Scipio gloria Romei, va răspunde
curând, cred eu, cu ajutorul vrut.
Iar tu, acel ce iar vei merge de-unde
venişi în lut, acestea să le spui,
şi ce n-ascund nici eu, nici tu n-ascunde.“
Cum fulguie văzduhul nostru-ai cui
vapori îngheaţă sus, când Căpriorul
atinge soarele cu cornul lui,
aşa-n eter ningea frumos tot norul
de fulgi triumfători, suind, acei
ce-au fost cu noi nainte-a-ncepe zborul.
şi,-urmând suirea lor cu ochii mei,
i-am tot urmat până la mediu-n care
a pus un văl distanţa peste ei.
Ci-mi zise doamna mea, văzând că-n zare
mereu privesc tot numai spre nălţime:
— „Priveşte-n jos şi-ţi vezi a ta cărare! “
Din clipa deci a reprivirii prime
făcui întregul arc care separă
o margine de miezu-ntâiei clime.
Vedeam dincoace pe-unde-avu povară
iubită Zeus, dincolo-n zări deşarte
la Gade-a lui Ulise cale-amară.
şi-aş fi putut să văd mai multă parte
dintr-ăst pământ, dar soarele stetea
mai mult decât c-un semn, sub noi, departe.
Ci-a pururi îndrăgită mintea mea
de-a mea stăpână n-arse niciodată
de-atâta dor ca să privesc la ea.
Oricâte firea şi-arta noastră cată
momeli de-a prinde mintea, prin vedere,
În carnea vie ca şi-n cea pictată,
nimic nu sunt pe lâng-acea plăcere
divin-acum, ce-ntreg m-a luminat
privindu-i faţa ce zâmbea-n tăcere.
Puterea deci ce ochii ei mi-au dat
m-a smuls din mândrul cuib ce-al Ledei fuse
şi-n cel mai iute cer m-a ridicat.
Dar părţile-i extrem de iuţi şi suse
atât e de-uniform, încât e greu
să spui în care parte-a lui mă puse.
Dar ea-ncepu, văzându-mi dorul meu,
şi-aşa zâmbea, că-n zâmbetele-i pline
părea că râde însuşi Dumnezeu:
— „Fiinţa lumii care centru-l ţine
etern pe loc, dar totu-n jur mişcându-l,
de-aici începe ca din dată fine.
ăst cer nu-i nicăieri decât la gândul
lui Dumnezeu, din care-amor s-aprinde
spre-a-i da mişcări şi curs spre-a fi plouându-l.
Lumina şi iubirea-n cerc îl prinde,
cum el pe toate, dar cuprinsul lui
îl ştie singur cel care-l cuprinde.
Mişcarea-i prin nimic distinctă nu-i,
ci toate-a lor cu-a sa-şi măsoară pasul,
precum pe cinci şi doi în zece-i pui.
Cum are timpul rădăcini în vasul
de-aici, şi-ntr-altul foile-i altunde,
ţi-e clar acum ca dată cu compasul.
Ah, pofta, ea cum poate să-l scufunde
pe om în ea, şi-s toţi fără putere
să scoaţ-afară capul de supt unde!
Dă bune flori, ce-i drept, umana vrere,
dar multe ploi ce varsă ne-ncetat
din prune dulci le face-urlupi de fiere.
Găseşti credinţă azi şi gând curat
de-abia la prunci, dar ambele-mpreună
se pierd când nici mustaţă nu le-a dat.
Cât timp mai bâlbâieşte-un prunc, ajună,
cu limba-ntreagă stă numai să-ndoape
orice mâncare-n orişicare lună;
ca mic copil ascultă, stă aproape
de mama lui, dar, clar când el vorbeşte,
el nu hrăneşte-alt dor decât s-o-ngroape.
şi pielea, albă-ntâi, i se negreşte
tot astfel mândrei fiice-a celui care
ne vine-n zori şi-n murg ne părăseşte.
Gândeşte-acum, spre-a nu-ţi mai fi mirare,
că neamul vostru deviaz-aşa,
fiindcă el cârmaci pe nimeni n-are.
Ci-ntreg ghenaru-n martie nu va-ntra
pentru sutimea cea nesocotită,
şi-aceste roţi de sus vor răsuna
aşa că soarta cea de mult dorită
va-ntoarce-a navei pupă-n locul prorii,
şi drept pluti-va flota cârmuită
şi fruct-adevărat urma-va florii.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXVI | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXVII) de Dante Alighieri | Cântul XXVIII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu