PROLOG LA NOUA TRADUCERE A "INFERNULUI"
Sa te indeletnicesti cu re-traducerea Divinei Comedii astazi, cind se citeste din ce in ce mai putina poezie, iar cultura se emancipeaza tot mai mult de traditia spirituala, pare un exercitiu de resemnata gratuitate. Bucuria pe care ti-o da experienta in sine nu este insa mai mica. As fi retradus poemul dantesc si singur pe o insula pustie. Regret doar ca viata nu-mi ingaduie mai mult ragaz cu Dante si pentru Dante. Nu-i mai putin adevarat ca, in ce ma priveste, lucrarea aceasta se intimpla sa fie si canonul unei ispasiri...
Cind ma uit inapoi, peste prispa anilor, pina hat, in mahalaua bucuresteana a copilariei mele, mi se intimpla mereu sa ma poticnesc cu stinjeneala de amintirea unei fapte care nu-mi face cinste deloc, dar care are de buna seama tilcul ei si se cere pina la capat marturisita.
Acum mai bine de 35 de ani am furat o carte. Eram elev printr-a sasea si nu ma prea incurcam prin modesta biblioteca a scolii de cartier decit pentru vreun roman politist sau de aventuri, pe care si pe acela il inapoiam uneori fara sa-l ispravesc. Nu era cineva anume care sa se ocupe de biblioteca, ci in fiecare an, probabil peste norma, cadea in sarcina cite unui profesor, care-i facea un program zgircit si nu avea niciodata vreme sau tragere de inima sa puna rinduiala in carti. In anul acela dandanaua cazuse pe profesorul de fizica si chimie, iar neorinduiala era mai mare decit oricind. „Tovarasul” I. V. (Dumnezeu sa-l odihneasca, pentru ca inca de pe atunci avea parul carunt, iar acum o fi demult oale si ulcele) era moale si distrat din fire, incurca mereu lucrurile sau uita cite ceva, drept care isi atrasese, cu mult inaintea noastra, porecla de „Pacala”, atit de incetatenita cu timpul incit multi nici nu-i mai stiau numele adevarat, si se intimpla nu o data ca pe la usa cancelariei sau a secretariatului sa bata si cite un parinte care sa intrebe cu toata seriozitatea de... „Domnul profesor Pacala”. Noua ne placea, cu un fel de cruzime copilareasca, sa-l enervam si sa-l facem sa ne alerge printre banci. Mai tirziu aveam sa-mi dau seama ca nu era nici om nemintos, nici om rau, ci doar un suflet greu incercat si adinc nefericit. Azi mi se pare de neinteles frenezia cu care pe atunci ne intreceam sa-i facem pocinoage. Si un astfel de pocinog infantil s-a vrut si faptul de a profita intr-o zi de zapaceala lui ca bibliotecar si de a-i sterpeli un volum, aproape de sub ochi: era o carte de un format ceva mai mare, cu coperta intunecata, pe care se distingea un profil acvilin. Nu stiu de ce anume am furat-o tocmai pe aceea, pentru ca erau multe altele la fel de la indemina. Ajuns „triumfator” acasa, m-am gindit insa ca ai mei ar putea s-o vada si sa ma intrebe de unde-o am si de ce n-o mai duc inapoi, asa ca am ascuns-o cu grija, nu inainte de a-i rupe foaia de garda, de pe care m-ar fi dat de gol stampila bibliotecii. Abia de am observat in treacat (si fara ca asta sa-mi spuna prea mult) ca numele autorului era Dante Alighieri si ca titlul cartii era Divina Comedie (1). Imi amintesc insa ca am avut inca de pe atunci sentimentul pregnant ca „pusesem mina” pe o carte importanta... Probabil de aceea, cind ma stiam singur, ii mai dadeam tircoale, si cred ca am si citit primul cint, fara sa pricep prea mult, dar totusi cu un fel de obscura fascinatie... Pina la urma a ramas insa abandonata in ascunzisul ei citiva ani buni, asteptindu-ma parca, rabdatoare, sa ma mai coc putin... Si intr-o buna zi – eram deja in liceu – am redescoperit-o cu un amestec de curiozitate si stinjeneala, am redeschis-o aproape tandru si n-am mai lasat-o pina ce nu i-am dat de capat. Asa s-a intimplat: intii l-am furat eu pe Dante, apoi m-a furat el pe mine.
N-am avut – sau nu am vrut sa am – destula indrazneala pentru a ma intoarce dupa aceea in scoala mea de cartier, sa restitui cartea si sa-mi cer iertare, asa cum s-ar fi cuvenit. Acum insa, asteptind cu omeneasca emotie sa vad iesita de sub tipar editia aceasta, m-a tot batut gindul sa ma duc, chiar si cu atita impardonabila intirziere, si sa restitui inzecit ceea ce am rapit odinioara. Si o voi face, in cele din urma, aproape cu certitudinea ca nimeni n-o va mai fura, dar si cu o anume teama ca nici ea nu va mai fura pe nimeni...
Dincolo de acest mic incident personal, as spune ca e reconfortant pentru cel ce se angajeaza intr-o astfel de intreprindere sa se stie dezlegat de orice alte obligatii sau raspunderi exterioare, in afara de fidelitatea fata de text. N-am avut de umplut un gol (traduceri exista, si inca bune), n-am avut de consolidat vreo cariera de italienist (italiana, atita cita stiu, am invatat-o singur, de dragul lui Dante), n-am avut de raspuns unui context de emulatie lirica sau intelectuala (azi mai degraba nimeni nu se mai sinchiseste de nimic, iar poezia a devenit cenusareasa vietii literare). Cum ma raportez totusi, principial vorbind, la traducerile deja existente si la putinii cititori autentici pe care-i mai pot nazui? Desi inegali (iar unii chiar ilizibili astazi), traducatorii anteriori (2) m-au indatorat in multe privinte. Cu George Cosbuc, cu Alexandru Marcu si cu Eta Boeriu am lucrat chiar curent, prin atenta confruntare. Pentru mine, ca neitalienist, traducerea in proza a lui Alexandru Marcu s-a dovedit de mare pret (chiar daca nu i-am agreat intotdeauna solutiile). M-am straduit sa fiu mai fluent decit Cosbuc si mai aproape de text decit Eta Boeriu. Am incercat pe de o parte sa tin cumpana potrivita intre limbajul ortodox (fatalmente suveran in româneste) si cel catolic, iar pe de alta parte intre fondul arhaic si fondul neologic al limbii române (de care m-am reindragostit si pe aceasta cale, ca de o minune care ne intrece pe toti, dar pe care ne pricepem din ce in ce mai putin s-o pretuim si s-o valorificam fara complexe). Mare bataie de cap mi-au dat numele proprii, pe care am cautat – si cred ca am si reusit in mare masura – sa le adaptez cit mai rezonabil si sa nu le sacrific din comoditate (cum au facut multi dintre traducatorii anteriori). Au ramas, desigur, destule locuri care pe mine insumi ma nemultumesc (fie ca precizie, fie ca expresivitate), asa ca nu exclud o slefuire viitoare, pina la aparitia traducerii integrale, daca Dumnezeu va darui unui nevrednic ca mine timpul si puterea de a o savirsi.
N-am ambitionat o editie erudita, nu numai pentru ca nu sint eu insumi un erudit in sensul adevarat al cuvintului, dar si pentru ca asa ceva mi se pare inca irealizabil in România, unde sursele de informare si mijloacele de lucru sint cu totul nesatisfacatoare (3). Am tinut insa sa fie o editie care sa raspunda acceptabil macar unor exigente intelectuale medii, folosind, pina la un anumit nivel, si ca posibil instrument de lucru. Notele si comentariile, compilate si reformulate cu grija, sint reduse, de regula, la scopul unei corecte orientari in text, avind mai mult un caracter informativ decit unul interpretativ. Desigur, m-am folosit de ele si ca sa explic, pe alocuri, unele solutii de traducere, sau ca sa semnalez subtilitati ale originalului pe care traducerea – prin definitie „tradatoare” – nu le-a putut reda. La sfirsit, in loc de alta postfata, am asezat o prezentare generala a vietii si operei lui Dante. Reperele bibliografice (I. Editii; II. Dante in româneste; III. Referinte), care au cam lipsit din editiile românesti anterioare, au o anume intindere si actualitate, care sper ca se vor dovedi de folos celor tineri ca inceput de orientare pertinenta in universul atit de vast al dantologiei (aflate la noi in mare suferinta).
Am tinut, de asemenea, chiar dublind cheltuielile editarii (iar aici am avut toata intelegerea editurii si mult sprijin din partea prietenilor), ca aceasta sa fie prima editie româneasca recenta cu text bilingv a capodoperei dantesti. Mi-ar fi placut sa aiba si ilustratie originala (stiu multi artisti plastici români ce s-ar putea inscrie cu succes printre ilustratorii ilustri ai lui Dante), dar deocamdata n-a fost cu putinta, nazuinta pastrindu-mi-o totusi in perspectiva editiei integrale a Divinei Comedii (realizabila poate peste 7-8 ani) (4). In lipsa unei ilustratii actuale, am ales, in cele din urma, sa reproduc, in conditii mai bune decit editia G. Cosbuc-R. Ortiz, frumoasele xilografii ale editiei venetiene din 1529 (cu amendarea mistificarii lui R. Ortiz – cf. postfata, nota 25 – cu privire la statutul acestei editii).
Se cade sa mentionez ca textul traducerii (uneori adnotat, alteori nu), a fost gazduit initial, cu minime diferente, fara ritmicitate si ordine succesiva, in publicatia sibiana Puncte cardinale (din numarul pe septembrie 1994 pina in numarul pe ianuarie 2004) (5), careia ii ramin si pentru aceasta profund indatorat (6).
Se cuvine a le multumi aici tuturor celor care, de-a lungul timpului, mi-au fost aproape in acest demers, sfatuindu-ma sau incurajindu-ma, si indeosebi romanistei Anca Crivat, teologului Teodor Baconsky, regretatului dantolog Marian Papahagi, profesorului Claudio Mutti din Parma, d-nei Gabriela Moldoveanu (consilier editorial al Christianei), priceputilor si rabdatorilor Valentin Dan si Larisa Barbu (care au asigurat aspectul grafic si tehnoredactarea editiei), precum si tuturor celor care au raspuns apelului mentionat (si carora imi cer iertare ca le-am pus rabdarea la incercare, intirziind cu aproape un an peste termenul pe care mi-l propusesem).
Cind ma uit inapoi, peste prispa anilor, pina hat, in mahalaua bucuresteana a copilariei mele, mi se intimpla mereu sa ma poticnesc cu stinjeneala de amintirea unei fapte care nu-mi face cinste deloc, dar care are de buna seama tilcul ei si se cere pina la capat marturisita.
Acum mai bine de 35 de ani am furat o carte. Eram elev printr-a sasea si nu ma prea incurcam prin modesta biblioteca a scolii de cartier decit pentru vreun roman politist sau de aventuri, pe care si pe acela il inapoiam uneori fara sa-l ispravesc. Nu era cineva anume care sa se ocupe de biblioteca, ci in fiecare an, probabil peste norma, cadea in sarcina cite unui profesor, care-i facea un program zgircit si nu avea niciodata vreme sau tragere de inima sa puna rinduiala in carti. In anul acela dandanaua cazuse pe profesorul de fizica si chimie, iar neorinduiala era mai mare decit oricind. „Tovarasul” I. V. (Dumnezeu sa-l odihneasca, pentru ca inca de pe atunci avea parul carunt, iar acum o fi demult oale si ulcele) era moale si distrat din fire, incurca mereu lucrurile sau uita cite ceva, drept care isi atrasese, cu mult inaintea noastra, porecla de „Pacala”, atit de incetatenita cu timpul incit multi nici nu-i mai stiau numele adevarat, si se intimpla nu o data ca pe la usa cancelariei sau a secretariatului sa bata si cite un parinte care sa intrebe cu toata seriozitatea de... „Domnul profesor Pacala”. Noua ne placea, cu un fel de cruzime copilareasca, sa-l enervam si sa-l facem sa ne alerge printre banci. Mai tirziu aveam sa-mi dau seama ca nu era nici om nemintos, nici om rau, ci doar un suflet greu incercat si adinc nefericit. Azi mi se pare de neinteles frenezia cu care pe atunci ne intreceam sa-i facem pocinoage. Si un astfel de pocinog infantil s-a vrut si faptul de a profita intr-o zi de zapaceala lui ca bibliotecar si de a-i sterpeli un volum, aproape de sub ochi: era o carte de un format ceva mai mare, cu coperta intunecata, pe care se distingea un profil acvilin. Nu stiu de ce anume am furat-o tocmai pe aceea, pentru ca erau multe altele la fel de la indemina. Ajuns „triumfator” acasa, m-am gindit insa ca ai mei ar putea s-o vada si sa ma intrebe de unde-o am si de ce n-o mai duc inapoi, asa ca am ascuns-o cu grija, nu inainte de a-i rupe foaia de garda, de pe care m-ar fi dat de gol stampila bibliotecii. Abia de am observat in treacat (si fara ca asta sa-mi spuna prea mult) ca numele autorului era Dante Alighieri si ca titlul cartii era Divina Comedie (1). Imi amintesc insa ca am avut inca de pe atunci sentimentul pregnant ca „pusesem mina” pe o carte importanta... Probabil de aceea, cind ma stiam singur, ii mai dadeam tircoale, si cred ca am si citit primul cint, fara sa pricep prea mult, dar totusi cu un fel de obscura fascinatie... Pina la urma a ramas insa abandonata in ascunzisul ei citiva ani buni, asteptindu-ma parca, rabdatoare, sa ma mai coc putin... Si intr-o buna zi – eram deja in liceu – am redescoperit-o cu un amestec de curiozitate si stinjeneala, am redeschis-o aproape tandru si n-am mai lasat-o pina ce nu i-am dat de capat. Asa s-a intimplat: intii l-am furat eu pe Dante, apoi m-a furat el pe mine.
N-am avut – sau nu am vrut sa am – destula indrazneala pentru a ma intoarce dupa aceea in scoala mea de cartier, sa restitui cartea si sa-mi cer iertare, asa cum s-ar fi cuvenit. Acum insa, asteptind cu omeneasca emotie sa vad iesita de sub tipar editia aceasta, m-a tot batut gindul sa ma duc, chiar si cu atita impardonabila intirziere, si sa restitui inzecit ceea ce am rapit odinioara. Si o voi face, in cele din urma, aproape cu certitudinea ca nimeni n-o va mai fura, dar si cu o anume teama ca nici ea nu va mai fura pe nimeni...
Dincolo de acest mic incident personal, as spune ca e reconfortant pentru cel ce se angajeaza intr-o astfel de intreprindere sa se stie dezlegat de orice alte obligatii sau raspunderi exterioare, in afara de fidelitatea fata de text. N-am avut de umplut un gol (traduceri exista, si inca bune), n-am avut de consolidat vreo cariera de italienist (italiana, atita cita stiu, am invatat-o singur, de dragul lui Dante), n-am avut de raspuns unui context de emulatie lirica sau intelectuala (azi mai degraba nimeni nu se mai sinchiseste de nimic, iar poezia a devenit cenusareasa vietii literare). Cum ma raportez totusi, principial vorbind, la traducerile deja existente si la putinii cititori autentici pe care-i mai pot nazui? Desi inegali (iar unii chiar ilizibili astazi), traducatorii anteriori (2) m-au indatorat in multe privinte. Cu George Cosbuc, cu Alexandru Marcu si cu Eta Boeriu am lucrat chiar curent, prin atenta confruntare. Pentru mine, ca neitalienist, traducerea in proza a lui Alexandru Marcu s-a dovedit de mare pret (chiar daca nu i-am agreat intotdeauna solutiile). M-am straduit sa fiu mai fluent decit Cosbuc si mai aproape de text decit Eta Boeriu. Am incercat pe de o parte sa tin cumpana potrivita intre limbajul ortodox (fatalmente suveran in româneste) si cel catolic, iar pe de alta parte intre fondul arhaic si fondul neologic al limbii române (de care m-am reindragostit si pe aceasta cale, ca de o minune care ne intrece pe toti, dar pe care ne pricepem din ce in ce mai putin s-o pretuim si s-o valorificam fara complexe). Mare bataie de cap mi-au dat numele proprii, pe care am cautat – si cred ca am si reusit in mare masura – sa le adaptez cit mai rezonabil si sa nu le sacrific din comoditate (cum au facut multi dintre traducatorii anteriori). Au ramas, desigur, destule locuri care pe mine insumi ma nemultumesc (fie ca precizie, fie ca expresivitate), asa ca nu exclud o slefuire viitoare, pina la aparitia traducerii integrale, daca Dumnezeu va darui unui nevrednic ca mine timpul si puterea de a o savirsi.
N-am ambitionat o editie erudita, nu numai pentru ca nu sint eu insumi un erudit in sensul adevarat al cuvintului, dar si pentru ca asa ceva mi se pare inca irealizabil in România, unde sursele de informare si mijloacele de lucru sint cu totul nesatisfacatoare (3). Am tinut insa sa fie o editie care sa raspunda acceptabil macar unor exigente intelectuale medii, folosind, pina la un anumit nivel, si ca posibil instrument de lucru. Notele si comentariile, compilate si reformulate cu grija, sint reduse, de regula, la scopul unei corecte orientari in text, avind mai mult un caracter informativ decit unul interpretativ. Desigur, m-am folosit de ele si ca sa explic, pe alocuri, unele solutii de traducere, sau ca sa semnalez subtilitati ale originalului pe care traducerea – prin definitie „tradatoare” – nu le-a putut reda. La sfirsit, in loc de alta postfata, am asezat o prezentare generala a vietii si operei lui Dante. Reperele bibliografice (I. Editii; II. Dante in româneste; III. Referinte), care au cam lipsit din editiile românesti anterioare, au o anume intindere si actualitate, care sper ca se vor dovedi de folos celor tineri ca inceput de orientare pertinenta in universul atit de vast al dantologiei (aflate la noi in mare suferinta).
Am tinut, de asemenea, chiar dublind cheltuielile editarii (iar aici am avut toata intelegerea editurii si mult sprijin din partea prietenilor), ca aceasta sa fie prima editie româneasca recenta cu text bilingv a capodoperei dantesti. Mi-ar fi placut sa aiba si ilustratie originala (stiu multi artisti plastici români ce s-ar putea inscrie cu succes printre ilustratorii ilustri ai lui Dante), dar deocamdata n-a fost cu putinta, nazuinta pastrindu-mi-o totusi in perspectiva editiei integrale a Divinei Comedii (realizabila poate peste 7-8 ani) (4). In lipsa unei ilustratii actuale, am ales, in cele din urma, sa reproduc, in conditii mai bune decit editia G. Cosbuc-R. Ortiz, frumoasele xilografii ale editiei venetiene din 1529 (cu amendarea mistificarii lui R. Ortiz – cf. postfata, nota 25 – cu privire la statutul acestei editii).
Se cade sa mentionez ca textul traducerii (uneori adnotat, alteori nu), a fost gazduit initial, cu minime diferente, fara ritmicitate si ordine succesiva, in publicatia sibiana Puncte cardinale (din numarul pe septembrie 1994 pina in numarul pe ianuarie 2004) (5), careia ii ramin si pentru aceasta profund indatorat (6).
Se cuvine a le multumi aici tuturor celor care, de-a lungul timpului, mi-au fost aproape in acest demers, sfatuindu-ma sau incurajindu-ma, si indeosebi romanistei Anca Crivat, teologului Teodor Baconsky, regretatului dantolog Marian Papahagi, profesorului Claudio Mutti din Parma, d-nei Gabriela Moldoveanu (consilier editorial al Christianei), priceputilor si rabdatorilor Valentin Dan si Larisa Barbu (care au asigurat aspectul grafic si tehnoredactarea editiei), precum si tuturor celor care au raspuns apelului mentionat (si carora imi cer iertare ca le-am pus rabdarea la incercare, intirziind cu aproape un an peste termenul pe care mi-l propusesem).
Razvan CODRESCU
Note:
(1) Frumoasa editie din 1965 cu traducerea Etei Boeriu.
(2) Din cit am eu cunostinta: Ion Heliade-Radulescu, Maria P. Chitiu, N. Gane, George Cosbuc, Alexandru Marcu, I. A. Tundrea (singurul pe care nu-l cunosc decit dupa nume), Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, George Buznea, iar mai in urma Marian Papahagi si George Pruteanu (ale caror versiuni inca n-au fost editate, ci doar partial mediatizate). In ce priveste originalul, am avut permanent la indemina editii de E. Camerini, E. Bianchi (ed. 1953, modesta, dar intimplator prima in care l-am citit pe Dante in limba lui, acum vreo 20 de ani), C. Grabher, D. Mattalia. A se vedea si reperele bibliografice de la finele acestui volum, cu cele citeva precizari din notele de subsol.
(3) Ar fi putut-o face un Marian Papahagi, cu solida lui formatie de romanist si cu anii privilegiati petrecuti in Italia, dar, cum ni se intimpla prea adesea noua, românilor, „n-a fost sa fie”. Intilnirea cu Marian Papahagi la Roma, in singura mea iesire in Italia, prin toamna lui 1998, a fost una esentiala si mobilizatoare. Asa ca, desi n-am ajuns sa-l cunosc mai indeaproape, ii pastrez o amintire aparte si, adinc tulburat de prematura lui plecare dintre noi, am simtit de cuviinta sa-i dedic traducerea de fata.
(4) Ilustrata original sau nu, aceea nu va mai fi bilingva, iar notele si comentariile (pe care acum am fost nevoit sa le grupez la sfirsitul textului) isi vor afla, dupa uzanta curenta, locul mai lesnicios in subsol.
(5) Numai Cintul V a aparut si in România literara, anul XXXIII, nr. 1/2000, p. 21, anuntind precipitat o editie care a mai intirziat aproape sase ani. De asemenea, ceva mai in urma, la insistentele unor amici mai mobili decit mine, am dat drumul pe internet Cintului introductiv, bucurindu-ma sa constat ca a avut bune ecouri.
(6) Acolo a aparut si apelul pe care l-am facut pentru sprijin financiar in vederea editarii – sprijin modest, dar fara de care aceasta editie n-ar fi fost posibila. Am considerat de aceea onest ca numele celor care au contribuit – fiecare dupa puteri – la aceasta aparitie (poate cam „haiduceasca”) sa figureze la sfirsitul editiei, ca intr-un pomelnic ctitoricesc (mai ales ca unii s-au si stramutat intre timp dentro dal ciel della divina pace).
Răzvan CODRESCU(1) Frumoasa editie din 1965 cu traducerea Etei Boeriu.
(2) Din cit am eu cunostinta: Ion Heliade-Radulescu, Maria P. Chitiu, N. Gane, George Cosbuc, Alexandru Marcu, I. A. Tundrea (singurul pe care nu-l cunosc decit dupa nume), Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, George Buznea, iar mai in urma Marian Papahagi si George Pruteanu (ale caror versiuni inca n-au fost editate, ci doar partial mediatizate). In ce priveste originalul, am avut permanent la indemina editii de E. Camerini, E. Bianchi (ed. 1953, modesta, dar intimplator prima in care l-am citit pe Dante in limba lui, acum vreo 20 de ani), C. Grabher, D. Mattalia. A se vedea si reperele bibliografice de la finele acestui volum, cu cele citeva precizari din notele de subsol.
(3) Ar fi putut-o face un Marian Papahagi, cu solida lui formatie de romanist si cu anii privilegiati petrecuti in Italia, dar, cum ni se intimpla prea adesea noua, românilor, „n-a fost sa fie”. Intilnirea cu Marian Papahagi la Roma, in singura mea iesire in Italia, prin toamna lui 1998, a fost una esentiala si mobilizatoare. Asa ca, desi n-am ajuns sa-l cunosc mai indeaproape, ii pastrez o amintire aparte si, adinc tulburat de prematura lui plecare dintre noi, am simtit de cuviinta sa-i dedic traducerea de fata.
(4) Ilustrata original sau nu, aceea nu va mai fi bilingva, iar notele si comentariile (pe care acum am fost nevoit sa le grupez la sfirsitul textului) isi vor afla, dupa uzanta curenta, locul mai lesnicios in subsol.
(5) Numai Cintul V a aparut si in România literara, anul XXXIII, nr. 1/2000, p. 21, anuntind precipitat o editie care a mai intirziat aproape sase ani. De asemenea, ceva mai in urma, la insistentele unor amici mai mobili decit mine, am dat drumul pe internet Cintului introductiv, bucurindu-ma sa constat ca a avut bune ecouri.
(6) Acolo a aparut si apelul pe care l-am facut pentru sprijin financiar in vederea editarii – sprijin modest, dar fara de care aceasta editie n-ar fi fost posibila. Am considerat de aceea onest ca numele celor care au contribuit – fiecare dupa puteri – la aceasta aparitie (poate cam „haiduceasca”) sa figureze la sfirsitul editiei, ca intr-un pomelnic ctitoricesc (mai ales ca unii s-au si stramutat intre timp dentro dal ciel della divina pace).
("Prologul traducatorului", în vol. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006, pp. 5-8)
Articol preluat de pe:
" Stimate Domnule Răzvan CODRESCU, Ce-ar fi, împreună cu Dl. PRUTEANU şi alţi traducători, să facem, în colaborare, un blog cu toate traducerile româneşti ale "Divinei Comedii" de Dante, aşa, ca o antologie, pentru meritatul loc I în lume al României, în aceswt domeniu. Ar fi un act istoric de literatură comparată. Ce părere aveţi? Cu stimă, Savin BADEA. PS. Ştiu că e o muncă titanică, dar vom cîştiga adepţi, colaboratori."
Articol preluat de pe:
Blogul lui Razvan Codrescu
Razvan Codrescu spunea...
Felicitări pentru noul blog şi pentru toate nobilele dvs. strădanii. Dacă veţi considera potrivit, puteţi prelua pe noul blog orice din ceea ce eu am pus pe blogul meu privitor la Dante şi la Commedia lui. Imi pare rau ca timpul nu-mi ingaduie deocamdata sa ma implic mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu