Aşa-ncheind apoi a sa vorbire,
profundul doctor mă privea mereu,
atent, în ochi de-arăt vro mulţămire.
Dar, cum ardeam de-o nouă sete, eu,
deşi tăcând din grai, ziceam în minte:
„Prea mult să-ntreb, îi cade poate greu“.
Ci,-nţelegând veracele părinte
timida-mi vrere ce n-o dam pe faţă,
vorbind, mi-a dat curaj să-ncerc cuvinte.
— „Lumina ta-mi revars-atâta viaţă
În minte,-ncât ea clar putu s-adune
ce-al tău cuvânt explică şi mă-nvaţă.
Te rog deci, dulce tată drag, şi-mi spune
de-acel amor ce zici că-i temelie
oricăror fapte, rele fie,-ori bune.“
— ,,Aprinde-a minţii ageră făclie
şi-eroarea, zise, limpede-ţi va fi,
a orbilor cari duci voiesc să fie.
Creat fiind un suflet spre-a iubi,
el tinde spre-orice lucru care-i place
pe loc ce placu-l mişc-a făptui.
Sensoriul vostru ia din ce-i verace
direcţia sa şi-n voi aşa o-ncheagă,
că sufletul din ea obiect îşi face.
şi, dacă,-ntors spre ea, o prinde-ntreagă,
Înclinu-i este-amor care, fireşte,
că prin plăcere-n voi din nou se bagă.
Apoi, cum focu-n sus se năzuieşte
prin forma-i dată de-a căta fiinţă,
unde-n materia sa mai lung trăieşte,
aşa un suflet prins intră-n dorinţă,
ce-i psihic act, şi, până nu posede
obiectul vrut, se zbate-n nepriinţă.
De-acolea şi-adevărul clar se vede
ce-ascuns e el acelui ce pe-oricare
amor c-ar fi-n de sineşi bun îl crede.
De-aceea poate, căci obiectu-i pare
de-a pururi bun, dar nu-i tot chipul bun,
deşi e bună ceara lui ce-l are.“
— „Cuvântul tău şi mintea mea mi-o spun
curat ce este-amorul şi de unde,
dar mult mai mare dubiu-n mine pun,
căci, dacă el de-afară-n noi pătrunde
şi sufletul e numai rob dorinţii,
de merge strâmb, ori drept, el nu răspunde.“
Iar el: — „Cât pot să vadă ochii minţii
ţi-am spus; de-aici Beatricei tale-i cere
dovezi apoi, că-i chestie-a credinţii.
Orice substanţ-o vei avea-n vedere,
distinctă de materie,-ori şi legată
de ea, conţine-o proprie-a sa putere
ce-i numai prin lucrări manifestată
şi n-o arat-altce decât efectul,
precum că-i viu un pom prin verde-arată.
De-aceea noi nu ştim nici intelectul
Întâielor noţiuni de unde vine,
nici primele porniri ce-aduc afectul,
căci sunt în voi ca zelul în albine
de-a face miere; deci întâiul drag
nu este-n sineşi el nici rău, nici bine.
Acum, spre-a fi din el şi toate-un cheag,
e-n voi născut-a minţii sfătuire
ce strict păzeşte-al consimţirii prag.
Aci-i izvorul de-unde ia pornire
ce-i merit şi ce nu-i, precum alege
şi-nlătură o bună,-ori rea iubire.
Câţi până-n fund putur-aşa-nţelege
văzur-aceast-a firii libertate
şi etic-o făcură astfel lege.
Deci, chiar zicând că din necesitate
s-ar naşte-oricare-amor ce-n voi rodeşte,
există-n voi putinţa de-a-l abate.
Virtutea asta nobil-o numeşte
Beatrice-arbitriul liber şi-o să-ţi spună
de ea mai mult, şi-atunci îţi aminteşte!“
Spre-al nopţii miez târziu sosita lună,
asemeni c-un ceaun de foc, acum,
făcând în juru-i stelele s-apună,
trecea-mpotriva cerului pe-un drum
ce-l arde Feb când el din Roma pare
c-apune-ntre Sardin’ şi Cors’; şi cum
acea gentilă umbră, pentru care
respect Pietolei Mantua cedează,
şi-a fost depus împusa-nsărcinare;
de-aceea eu, ce la-ntrebări şi trează
şi simplă dezlegare-acum avui,
stam ca şi-un om ce plin de somn visează.
Ci smuls din starea de-aţipire fui
deodată de-un popor venind cu zorul
din dosul nostru,-urmând cărarea lui.
Precum, spre-a cere Tebele-ajutorul
lui Bah, vedeai prin nopţi, pe lâng-Asop
şi-Ismen, curgând cu vuiet mult poporul,
aşa-nteţeau prin cerc al lor galop,
precum vedeam, şi-aceste vieţi zbătute
de-o bună vrere şi de justul scop.
Curând au fost deasupră-ne, căci iute
venea fugind ăst stol şi-n clipă gata,
şi-n frunte doi plângeau mai cu virtute:
„Pe munte-a mers cu grabă Preacurata;
Cezar, voind Herda s-o supuie,
lovi-n marsili şi-n Spania-şi duse armata.
Curând, curând, că timp de-a-l pierde nu e
prin dor scăzut“, strigau din urmă toate,
„ca bunul zel în graţie să ne suie!“
— „Oh, neam din care-o vie-ardoare scoate
zăbava cea ce,-n dorul ce v-a tras
spre bine,-a pus prea slabă râvnă, poate,
acest ce-i viu şi nu-nşelaţi vă las
să urce-ar vrea când soare-o să răsară,
deci spuneţi pe-unde-i mai pe-aproape-un pas?“
Aceste vorbe lor li s-adresară.
Iar unul din mulţime: — „Vino-n sus
pe urmă-ne şi-i da-n curând de-o scară.
Atâta dor de-a merge-n noi e pus,
că nu putem sta-n loc. Să fim iertate,
de-ţi pare brusc ce nouă ni-e impus.
La Sân Zeno-n Verona fui abate
subt Barbarossa, bunu-mperator,
din cauza cui şi-acum Milanul pate.
şi-atare-i unu-n groapă c-un picior,
ce trist va fi de-această mănăstire
şi plânge-va-n curând, că-i fu prior,
că-n locul unui demn de păstorire
a pus pe fiul său cel rău născut,
diform la trup şi mai diform la fire.“
Nu ştiu de-a spus mai multe,-ori a tăcut,
atât era-ntre noi de mult declinul,
ci-acestea le-auzii şi mi-au plăcut.
Ci-acel ce-n orice-amar îmi fu sprijinul:
—„Te-ntoarce,-a zis, acum şi ia aminte
la doi ce vin şi lenii-i cânt-aminul.“
Strigau în urm-a toţi: „Mai înainte
de-a-i trece prin Iordan moştenitorii,
muri ieşita din Egipet ginte.
şi,-urmând pe-Anchis, a fi-ntre răbdătorii
cei până la sfârşituri câţi nu vrură,
şi-au dat ei singuri viaţă făr’ de glorii.“
Iar, când de noi departe-atâta fură
că nici nu mai puteau a fi zărite,
nou gând mi-a dat prin cap şi se născură
dintr-însul multe-apoi şi felurite;
şi-atât dintr-unu-ntr-altul fui trimis,
că ochii-mi s-au închis pe nesimţite
şi gândul meu s-a prefăcut în vis.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XVII | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XVIII) de Dante Alighieri | Cântul XIX→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu