Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
În ziua când le-au zis „drum bun“ ai lor,
când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,
când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.
şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: „Ce-mi pasă de-alte celei“
„Te lucis ante“, aşa de dulci sunând,
Încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând
cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.
Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.
Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,
şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.
Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.
Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.
Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.
— „Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie.
Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.
„Acum vom scoborâ, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi.“
Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.
Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.
şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— „Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!“
Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — „De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?“
— „O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel.“
De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr’ de veste.
Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — „Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!“
Iar mie-apoi: „Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
„de ce“-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,
ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.
Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!
Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.
Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura.“
A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.
Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.
şi-a zis Virgil: — „Ce caţi tu sus în gol?“
Iar eu: — „ Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol“.
Iar el: — „Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele“.
Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— „Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!“
şi-un şarpe,-n partea făr’ de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,
venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.
Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.
Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.
Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.
— „Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!
Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.
Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată.“
— „O, zisei eu, a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?
A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
Încât ajunse-o pildă-ntre popoare.
şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.
îi dă natura şi-uzul privilegii
Încât, pe răul drum oricâţi să plece,,
el merge drept, urând călcarea legii.“
—„Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,
şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
În capul tău decât cum alţii-ar spune,
justiţia-n mers de nu se va opri.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul VII | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul VIII) de Dante Alighieri | Cântul IX→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu