Abia sfârşi fericea făclioară
cuvântu-i ultim şi-ncepu, zburând,
În roat-a se-nvârti divina moară.
Dar n-a-ncheiat deplin o roată, când
veni s-o-ncingă altă roată sfântă,
şi-n cânt şi-n joc acelaşi tact urmând,
un cânt ce-ntrece-n toate câte cântă
şi muze-aici şi-a mărilor femei,
cum raza primă-ntrece pe-o răsfrântă.
şi,-aşa precum şi norii supţirei
fac arcuri paralel şi-ntr-o coloare,
când Iuno dă poruncă servei ei,
iar cel îngust dă celui larg lucoare,
precum fu glasul nimfei mistuite
de-amor aşa ca negura de soare,
şi-aduc aminte lumii liniştite
că domnul pact cu Noe-a pus, când plouă,
că alt potop el nu va mai trimite,
aşa-mprejurul nostru-acele două
cununi de trandafiri ce-n veci nu mor
şi-aşa pe-un tact cea veche cu cea nouă.
Când hora şi-altă sărbătoare-a lor,
de cântec şi de scânteiere dată
cu vesele şi dragi lumini în cor,
s-opriră-n loc pe-o vrere concordată,
precum şi-ai noştri ochi, oricând ni-e placul,
se-nchid pe-un tact şi se deschid deodată,
din sânul unei flăcări din colacul
cel nou ieşind, un glas m-a tras spre sine,
precum e tras spre steaua sa şi acul.
şi-aşa-ncepu: — „Iubirea ce-arde-n mine
mă-ndeamnă să-ţi vorbesc de-al doilea duce,
căci el de-al meu vorbi aşa de bine.
E just deodată laude-a le-aduce,
căci lor, precum alături se luptară,
şi-alături gloria-nvingerii le luce.
Oştenii lui Hristos, cari scump costară
din nou a se-narma, târzii umblau
urmându-şi steagul, slabi şi-n oaste rară,
când cel pe care toate domn îl au,
văzând pe-oşteni în groapă cu piciorul,
din milă numai, nu că meritau,
şi-a dat, cum zic, miresei ajutorul
prin doi eroi, să spuie şi să facă,
spre-a scoate din greşitul drum poporul.
În ţara de-unde blândul zefir pleacă
şi cald prin mugurii cei noi pătrunde,
de cari pământu-n nou vestmânt se-mbracă,
şi-aproape-acelei năvăliri de unde,
În dosul căror Feb, în lunga-i fugă
de multe dăţi oricărui om s-ascunde,
acolo stă fericea Calarugă
sub paza tare-a vrednicului scut
cu leul subjugat care subjugă.
Aci-ndrăgitul mire s-a născut
al legii noastre, ursit atlet să iasă,
cel blând cu-ai săi, dar celor răi temut.
Creată când îi fu, spre multe-aleasă
fu mintea-i plină de divinul foc,
că-n mamă el şi-a fapt-o profeteasă.
Iar, când s-au împlinit în sfântul loc
logodna dintre el şi legea vie
şi şi-au promis iubirea reciproc,
femeia care-i stete mărturie
În vis văzut-a fructul de mirare
ce-avea din el urmaşi şi-ai săi să vie.
şi-aşa, spre-a fi acel ce-a fost şi-atare,
i-au dat din inspiraţie divină
un nume-al cărui sens întreg îl are.
I-au zis deci Dominic; vorba deplină
îmi e ca de-un plugar pe care Crist
alesu-l-a spre-a-l ajuta-n grădină.
Păru, ce-i drept, şi sol şi-argat lui Crist,
căci primu-amor i-a fost spre-acea povaţă
pe care-n locul prim ne-o dete Crist.
Veghind ades cu gânditoare faţă,
găsit era-n vrun colţ de-a sa nutrice,
parc-ar fi zis: Eu de-asta sunt în viaţă.
O, tata lui, aievea tu Ferice
şi mama lui, cu-adevărat Giovannă,
de-i bine tâlcuit, precum se zice.
Nu lumii ce-azi se zbate-aşa de vană
urmând Taddei, ori pe-Ostiense clerul,
ci dragostei de-adevărată mană
un doctor mare-n scurtă vreme cerul
făcându-l, începu să tundă via
ce-albeşte-n pripă, când e rău vierul.
Din tronul ce-ocrotea şi sărăcia
cea justă-n vremi nu tronul, ci mişeii
ce şed în el ne-aduc ticăloşia
nu spre-a-nvoi drept şase doii,-ori treii,
nici primele vacanţe încasate,
nici dijmele quae sunt pauperum Dei,
nu astea vru, ci voia de-a se bate
cu lumea rea pentru acea tulpină
ce dă acestei sfere flori bogate.
Deci cu doctrină şi cu râvnă mare
intră-n oficiu-apostolesc, curgând
ca şi-un torent ce sus izvoru-şi are;
şi-aşa descinse-n jos, năvală dând
În codrii eretici, ce se-nmulţiră,
tot unde-afla mai tari protivnici stând.
Vâlcele multe-apoi din el porniră,
aşa c-arbuştii din cuprinsu-ntregii
catolice grădini mai vii sporiră.
De-a fost atare-o roată a telegii,
pe care s-apără credinţa vie
de-a-nvins interne lupte sacrilegii,
tu poţi vedea şi-a altei vrednicie,
de care atunci când nu eram venit,
d’Aquin vorbi cu-atâta curtenie.
Ci-atât de ros e fierul ce-a-nvălit
orbita-ncât se rupe-azi căpătâiul
şi mustul dulce-oţet a devenit.
Căci gloata lui, ce drept mergea dentâiul,
punând picioru-n paşii săi, azi cură
spre partea-n care primii-au pus călcâiul.
Vedea-se-va-n curând ce rea cultură
fac ei, din seceriş, când pirul lui
boci-se-va că nu-i primit în şură.
Deşi nu zic că-n toată cartea nu-i
măcar vro filă, două-ntr-ale sale
pe care să ceteşti: Eu sunt ce fui,
dar n-o fi D’Acquasparta, nici Casale,
din cari ai legii-atari ies interpreţii
că unii-o strâng, iar alţii-o iau la vale.
Eu fui Bonaventura-n timpul vieţii,
şi-oricăror griji, şi nu-n oficii mici,
le-am pus nebiruit de sus păreţii.
Iluminat e şi-Augustin aici,
ei, cei ce primii-ntre desculţii goi
cu cerul s-au făcut prin sfoar-amici
Ugo Sanct Victor şi doi Petri-apoi,
Comestor şi Ispanu, ce-ntr-o carte
cu şase-ori două părţi e viu la voi,
Natan profetul e şi, mai departe,
Hrisostomos, şi-Anselm, şi-acel Donat
ce demn maestru-a fost al primei arte.
Raban apoi şi, mie-alăturat,
Ioachim, abatele Calabriei, care
cu spirit de profet a fost dotat.
Să nalţ pe-un paladin atât de mare
mişcat eu fui de-aprinsa simpatie
şi-a lui fraTommas’ dulce cuvântare,
precum mişcă şi-ntreaga-ne frăţie.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XI | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XII) de Dante Alighieri | Cântul XIII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu