O, tu sărman-a sângelui nobleţe,
de faci pe om înfumurat să fie
aici unde iubim în două feţe,
tu n-ai de-acum să-mi pari o nebunie,
căci şi-unde-s moarte-a poftelor răscoale,
eu zic în cer, tu mi-ai stârnit mândrie!
Ce-i drept, eşti strai cu tot mai scurte poale,
cui, zilnic nou postav dacă nu-i pui,
cu timpul el te las-un coate-goale.
Cu — „Voi . . .“, ce-ntâi fu-n Roma-n uz, dar cui
poporul Romei nu-i mai face parte
de-acel respect, cu— „Voi . . .“ deci începui;
de-aceea doamna, stând puţin deoparte,
zâmbi ca fata ce tuşi la primul
Ginevrei greş, cum ni se spune-n carte;
. . . „sunteţi deci tatăl meu, am zis, şi stimul
îmi daţi ca să vorbesc; şi nu-mi încape
În gând, prin cât mă nalţi de sus, sublimul.
De har se umple prin atâtea ape
internul meu, încât am bucurie
că poate-a le-ncăpea fără să crape.
Deci spuneţi-mi voi, dulcea mea mândrie,
cari fur-ai noştri taţi, ce număr anii
purtau pe când eraţi încă-n pruncie?
De staul spuneţi, de-a lui Sân Giovanni,
cum fu pe-atunci şi ce familii bune
mai demne-n el să-i fie căpitanii?“
Precum învie-n flăcări un cărbune
bătut de vânt, aşa văzui cum creşte
şi facla lui prin dulcea-mi rugăciune.
şi, cum văzui că tot mai clar sporeşte,
vorbi cu glasul dulce de nespus
dar nu-ntr-un grai cum azi se-obicinuieşte:
— „Din ziua-n care „Ave“ fuse spus
până ce mama-n clipele-i durute
azi sfântă-n cer povara şi-a depus,
sub Leul său venit-a de cinci sute
cincizeci şi trei de ori al nostru foc,
sub laba lui nou foc să-şi împrumute.
Născut, ca taţii, fui în vechiul loc
În care cea din urmă dintre seste
e cea dintâie lâng-al halcii joc.
Ajunge-a şti de-ai mei strămoşi aceste,
că de-unde-au fost şi ce mi-e prea departe
să spui pe-ntreg, şi-o las tăcerii-oneste.
Mulţimea-n el, câtă putea-ntre Marte
şi San Giovann’ pe-atunci a fi armată,
era din câtă-i azi a cincea parte.
Ci-a ei cetăţenime,-azi înglotată
cu Campi şi Certald’ şi cu Fegghine,
şi-n cel din urmă ins era curată.
Vecini să-i fi avut, era mai bine,
decât în burg, pe-aceste ginţi de cari
vorbesc, Galluzzo şi Trespian vecine,
spre-a nu răbda ţăranii-acei murdari
din Signa şi-Aguglione, cari anume
făcuţi sunt parcă-a deveni tîlhari.
şi, dacă tagma cea mai rea din lume
n-ar fi cu cezar astfel de tirană,
ci-având fiasca mil-a unei mume,
câţi florentini, ce-azi schimbă-n vro dugheană
şi vând, nu s-ar fi-ntors la Simifonti,
pe unde-ai lor strămoşi cereau pomană.
În Montemurli-ar fi stăpâni tot Conţi,
şi-n cercu-Aconei Cerchi ne-ar fi stând
şi-n Valdigrieve, poate, Bondelmonti.
Confuzia de familii-a fost oricând
cetăţii-un început de-o nouă sfadă
şi-un rău, ca-n trup ce-ndopi de-al doilea rând.
Pe-un taur orb mai lesne-l faci să cadă
decât pe mielul orb, şi-n carne calea
şi-o fac, decât cinci spăzi, mai lesne-o spadă..
Când stai să vezi cum Luni şi-Urbisaglia
s-au dus şi cum cu ele pe-un pripor
se duce Chiusi-acum şi Sinigaglia,
nu-ţi pară lucru nou s-auzi cum mor
familii-n lume şi nici groaznic foarte,
căci orişicare-oraşe-au moartea lor.
şi toate-a voastre lucruri au o moarte,
ca voi, ci pare-ascunsă-n câte una
ce-o duce lung, că-i scurt-a voastră soarte.
şi,-aşa cum cerul ce-l roteşte luna
mereu inund-ai mării ţărmi şi-i seacă,
Florenţei face tot aşa Fortuna.
Mirare deci să nu te mai petreacă
de care-ţi spui, de-antici, de florentinii
a căror faimă tâmpii-acum o-neacă.
Văzui pe Ughi, Ormanni, Catellini.
Filippi şi-Alberichi, ai puterii
bărbaţi ilustri,-n marginea ruinii,
şi mari văzui şi-antici pe cavalerii,
şi cei de la Sannell’, şi vechea Arcă,
Bostichi,-Ardinghi vechi, şi Soldanieri.
În poarta care-acum grozav se-ncarcă
c-un nou sperjuriu şi-ntr-aşa măsură
că va peri-n curând şi-această barcă,
trăiră Ravignani, cari născură
pe Guido, graful, şi pe câţi de-acu
Înaltul nume Bellincione-avură.
Dar Della Pressa de pe-atunci ştiu
a fi stăpân; şi scări şi-al spăzii sale
mănunchi de aur Galigai le-avu.
şi mare-un stâlp era la Vaio-n vale,
Saccheti mari, Fifanti, şi Barucci,
şi-acei ce se-nroşesc vorbind de-ocale.
Era şi trunchiul de-unde ies Calfucci
voinic pe-atunci şi-n scaune curule
chemaţi erau şi Sizzi şi-Arrigucci.
O, cum văzui pe-acei ce nesătule
trufii i-au stins şi-n orice faptă mare
sporeau Florenţa galbenele-i bule !
Aşa făceau părinţii-acelor care,
oricând vrun loc de episcop lipseşte,
s-adună-n consistoriu spre-ngrăşare.
Mişelul neam ce-acu-ndrăcit goneşte
pe cei ce fug, dar cui arat-un dinte
sau punga sa ca mielul s-umileşte,
se urc-acum, dar prea cu slabă ginte,
Încât nu-i place lui Ubert Donat
că socru-so-l făcu al ei părinte.
Era şi-n piaţă Caponsacc’ mutat
din Fiesole pe-atunci, şi nume bune
avea şi Giuda-n burg, şi Infangat.
şi-ascult-un adevăr părând minune:
În micul burg intrai prin poarta care
şi-acum dup-ăl de Pera i se spune.
şi-oricine poartă semnu-acelui mare
baron, al cui şi numele şi-onorul
la hramul Tomei află-mprospatare,
de-aici avea şi rangul şi favorul,
deşi acel ce-ncinsu-l-a cu foi
de aur azi unit e cu poporul.
şi Gualteroţi şi Importuni cu noi,
şi-ar fi mai linişte şi-n burg, vezi bine,
de nu l-ar fi-nvadat vecinii noi.
Iar casa, de-unde-amarul vostru vine
prin justa furie-a cui vă dete morţii
şi-a pus şi dulcei vieţi a voastre fine,
era-n onoare, ea şi toţi consorţii.
O, Buondelmont, fugind de nunta sa
prin sfat străin, ce rău zvârlit-ai sorţii!
O, câţi ce-azi plâng ar fi voioşi, de da
Cel-Sfânt atunci în Ema pat a-ţi face
În cea dintâi spre-oraş venire-a ta!
Ci-acelei pietre, ce ştirbită zace
păzind la pod, fu scris să-i dea victime
Florenţa, biata,-n ultima ei pace.
Cu-atare şi-alt-asemeni nobilime
văzui Florenţ-atâta pace-având,
că n-avea cauză de-a se plânge nime.
Cu-aceasta i-am văzut poporul stând
şi drept şi glorios, şi-n suliţi crinul
purtat întors eu nu-l văzui nicicând,
şi nu-l făcuse roş încă dezbinul.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisourse
| ←Cântul XV | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XVI) de Dante Alighieri | Cântul XVII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu