O, voi acei ce-n slaba luntrişoară
cu dorul ascultării-mi urmăriţi
pe mare nava ce, cântând, îmi zboară,
vă-ntoarceţi iar la mal să v-odihniţi,
căci poate că,-ndrăznind să-ntraţi, vrodată
perduţi de mine-n larg, voi să periţi!
Pe-o mare merg ce n-a mai fost umblată;
Minerva-mi suflă, mă conduce-Apoll’
şi nouă muze Ursa mi-o arată.
Dar voi, puţinii-acei ce-aţi dat ocol
la vreme pânii îngereşti din care
trăieşti aici şi-n veci te simţi tot gol,
puteţi intra, socot, pe larga mare
cu-al vostru vas, cât timp nu-i egalat
al mării câmp brăzdat de-a mea cărare.
Cum voi vă veţi mira nu s-au mirat,
trecând prin Colhis, gloat-argonaută,
şi-n câmp pe Iason l-au văzut argat.
Eterna sete-a noastră ce-nnăscută
grăbit, cam cum vedeţi pe cer, ne-a dus
spre lumea cea dintru-nceput făcută.
Priveam la doamna mea, iar doamna-n sus,
şi,-n timp ce poate-un cui să se destrune
zburând din arcul de pe care-i pus,
văzui că sunt ajuns unde-o minune
atrase văzul meu; iar Beatrice,
cui văl pe gându-mi nu-i puteam eu pune,
mi-a zis, frumoas-aşa cât şi ferice:
— „Spre domnu-ntoarce inima cu-ardoare
că-n prima stea voi să ne ridice“.
Părea că ne-a cuprins o lucitoare,
solidă ceaţă, deasă şi polită
cum este-un diamant bătut de soare.
şi ne-a primit eterna mărgărită
În sânul ei cum apa ce primeşte
o rază-n ea persist-a fi unită.
De-am fost eu corp, şi nu-nţelegi, fireşte,
cum rabd-un corp să intre-n el străinul,
cum este-a fi când corp în corp răzbeşte,
cât trebuie de-aprins să-ţi fie chinul
să vezi esenţa-n care poţi să vezi
unit-a noastră fire cu divinul.
Acolo vei vedea ce-aici tu crezi
nu demonstrat, ci manifest prin sine,
cum crezi un axiom fără dovezi.
şi-am zis: — "Madono, mulţămesc, vezi bine,
cu-ntreag-ardoare câtă-n mine este
cui smulsu-m-a mortalelor destine.
Dar spune-mi tu ce pete sunt aceste
pe-al lunei corp, de care jos la noi
spun oamenii cu Cain nu ş’ ce poveste?"
Puţin stăpâna mea zîmbi şi-apoi:
— "De-i fals-orice părere-n om, când n-are
vro cheie simţul spre-a deschide-n voi,
cu-atât mai mult nu-ţi fie de mirare
când vezi că, şi urmând vrun simţ, ce mici
spre zbor aripi raţiunea voastră are.
Ci-ntâi să-mi spui, tu cum ţi le explici?"
Iar eu: — "De-apar diverse stări, aş zice
că-s pături rari şi dese-n lun-aici."
Iar ea: — "Vedea-vei cert cum o să pice
credinţa ta-n absurd prin toate-acele
dovezi ce-n contra o să ridice.
V-arat-a opta sferă multe stele
la cari, privind mărimea lor şi clarul,
găseşti fenomene diverse-n ele.
De-ar face-aceasta desul lor sau rarul,
În toate-ar fi o singură putinţă,
uşor, ori greu, ori drept având cântarul.
Diverselor puteri le dau fiinţă
fântâni diverse, cari, afăr’ de una,
distruse-ar fi, de-ar sta a ta sentinţă.
Mai mult, când rarul ar produce bruna
coloare-a lor, cum crezi, ori numa-n parte,
lipsit-ar trebui să fie luna
de-a ei materie,-ori, tocmai cum se-mparte
ce-i gras şi slab în corp, ar fi şi-aceste
diverse părţi ori pline,-ori mai deşarte.
Ne-ar da eclipsele de soare veste
În primul caz, căci el s-ar arăta
ca ori prin care-alt corp când rar el este.
Dar nu-i aşa. Deci trec a cerceta
al doilea caz, şi el, de se prăvale,
va fi vădită-n fals părerea ta.
Prin rarul strat de n-are drum la vale,
desigur este şi-un hotar, de unde
contrarul său deloc nu-i lasă cale.
Se-ntorc de-aici ale luminii unde
precum se-ntoarce-o rază refractată
din sticla-n dosul cărei plumb s-ascunde.
Vei zice-acum că raza ni s-arată
mai mult aici ca-ntr-alte părţi obscură,
fiind dintr-un mai mare-adânc redată.
Tu poţi scăpa de-această-ncurcătură,
făcând experiment izvoru-acel
din care-a voastr-orice ştiinţă cură.
Iai trei oglinzi, două distând la fel
În faţa ta, şi-ntre-ambele aşează
pe-a treia, mai departe stând niţel;
priveşti spre ele-n timp ce luminează
În dosul tău stând astfel o făclie
că toate trei spre tine-o reflectează;
În cea mai depărtată n-o să fie,
ce-i drept, egal volumul de lucoare,
va fi însă egal-a ei tărie.
şi-asemeni cum, bătut de caldul soare,
rămâne gol pământul de zăpezi
şi şi de ger, şi-ntâia sa coloare,
aşa şi restul ce-a rămas să-l crezi
voiesc să-l scad prin facl-aşa verace
Încât va scânteia când o s-o vezi.
Roteşte-n cerul din divina pace
un corp ce-nchide-n vecinica-i virtute
pe esse-a totul ce-n cuprinsu-i zace.
Vecinul cer cu-atâtea lămpi văzute
împarte-esenţa-n deosebi fiinţe,
de el distincte, dar în el ţinute,
iar alte roţi prin varii diferinţe
trimit în jos distinctul ce-l cuprind
conform cu scopul lor şi-a lor seminţe.
Aceste-organe-a lumii deci descind
din grad, cum vezi, şi-astfel urmându-şi gradul,
că-n jos trimit ce de deasupra prind.
ăst drum pe care merg, tu vezi cum scadu-l,
mereu spre ţinta ce-al tău dor o cere,
Încât de-acum să-ţi afli singur vadul.
Motori divini deci cat-a da putere
ca şi mişcare-acestor roţi divine,
precum lucrarea-n fier un faur cere.
Deci cerul cel cu-atâtea dragi lumine
ia chip din mintea cea dintru-nceput
ce-i dă şi curs şi-al ei sigil devine.
şi,-aşa cum sufletu-ntr-al vostru lut,
prin fel de fel de membre, conformate
diverselor puteri, e desfăcut,
suprema minte-a dânsei bunătate
prin stele-astfel şi-o-mparte înmiită,
etern rotind în propria-i unitate.
Diversă stea primeşte-o felurită
putere-n ea ce,-ntrând, o face vie,
fiind, ca viaţa-n voi, cu ea unită.
Străluce-apoi prin corpul . . .
conform fericei firi care-o produce
ca şi prin-ochii vii o veselie.
De-aici apoi o stea şi-o stea străluce
În mod divers, dar nu din des şi rar,
căci ea-i principiul formei ce produce
conform cu-a sa putere,-obscur şi clar."
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul I | Divina Comedie (Paradisul, Cântul II) de Dante Alighieri | Cântul III→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu