De foame moare-un liber om mai iute
decât să-mbuce-ntre mâncări, la fel
de-aproape lui şi-egal lui de plăcute;
aşa egal temându-se, şi-un miel
ar sta-ntre-o fiară lacomă şi-o fiară;
un câne-ntre doi cerbi aşa şi el;
tăcere de-am păstrat, nu-mi e spre-ocară,
nici nu mi-o laud, căci aci-n plutirea
egală-ntre-ndoieli fu necesară.
Tăceam, dar imprimat-aveam dorirea
În ochii mei şi-a mea-ntrebare-n ea
mai mult decât rostită-n vorbe-airea.
Ca Daniil făcu deci doamna mea,
când stinse-n rege-acea mânie-odată
ce-n chip nedrept sălbatec îl făcea.
şi-a zis: — „Eu văd că vrerea ţi-e-ncurcată
de-un dor şi-alt dor şi nici un drum nu ştie,
aşa de mult în sineşi e legată.
Tu zici: Cât timp ni-e bună vrerea vie,
cum poate sila altui om în noi
să scad-al nostru grad de vrednicie ?
îţi dă, spre-a te-ndoi, prilej apoi
ce spune Plato, că, pe-a lui părere,
se-ntoarce-n stele sufletu-napoi.
Aceste gânduri strâmtorata-ţi vrere
ţi-o zbat egal, deci voi trata orbia,
dintâi pe cea cu mai cumplită fiere.
Nici îngerii ce-au primii-n cer domnia,
nici Moise, Samuel, şi ia pe-oricare
din doi Ioni, şi zic că nici Maria
n-au scaune-ntr-alt cer decât îl are
şi ceata ce-ntr-această stea s-alină,
nici n-au mai mic un stadiu sau mai mare,
ci toate-ornează cea dintâi lumină
şi dulcea viaţ-o au diferenţată
cum simt gradat suflarea cea divină.
Le vezi aici, dar nu că le-ar fi dată
această sferă lor, ci-n ceruri sfinte
ca semn că-s treapta cea mai jos gradată.
Cu-al vostru duh se cad atari cuvinte,
căci el numai prin simţuri îşi culege
ce-apoi devine apt de-a voastră minte.
De-aici scriptura simple vorbe-alege
spre-a sta la voi, şi mâni şi glezne da
chiar Celui-Sfânt, dar alta ea-nţelege.
Cu trup de om tot astfel v-arăta
cu pe-ambii-arhangeli sfânta religiune
pe-acel care pe Tovi-l vindeca.
Ce Plato-n gura lui Timeus pune
nu este-asemeni cu ce-aici se vede,
căci parcă el şi simte,-aşa cum spune,
că-n steaua sa-ndărăt un duh purcede,
crezându-l, cred, că-i dezlipit de sus,
din stea, atunci când firea trup îi dede.
Dar poate că-n sentinţ-alt sens a pus,
nu cel ce-o pune vorba ei, şi poate
că nu cu rea intenţie s-o fi spus.
De-a zis că se re-ntoarce-n aste roate
onoru-,ori hula-nrîuririi, da,
cu cupa sa şi clară apă scoate.
Rău înţeles, acest principiu da
Întregii lumii orbie-atât, că-n fine
ca Mars, Mercur şi Joe-l invoca.
Iar dubiul celălalt ce-l ai conţine
mai slab venin, fiindcă rău-i n-are
puteri de-a te răzni spre-altce de mine.
Dreptatea sfântă-n ochii-umani, de pare
nedreaptă-n veci, e probă de credinţă,
nu de-un erez pornit din răzbunare.
Ci,-al vostru intelect având putinţă
de-ajuns să vad-această veritate,
voiesc, cum vrei, s-adorm a ta dorinţă.
De este-o sil-atunci când cel ce pate
nimic nu cede celui ce-l sileşte,
n-ar fi prin ea aceste maici scuzate;
căci vrerea ce nu vrea nu s-amorţeşte,
ci face-aşa ca şi natura-n foc,
oricât de mult puterea-l copleşeşte.
Puţin ori mult de joac-al silei joc,
complice-o faci; şi-n ele-atare fuse,
căci nu s-au mai întors în sfântul loc.
De-aveau ne-nvinsă vrere, cum avuse
Lavrente pe grătar sau când în pară
statornic Muciu mâna şi-o ţinuse,
ea le-ar fi-mpins, când libere s-aflară,
pe-acelaşi drum pe care-au fost răpite;
ci-o vrere-aşa de fier e foarte rară.
Aceste spuse de le ai primite
exact acum, am stins a ta greşeală
ce-ades te-ar mai fi pus, cred, pe gândite.
Din nou acum ridică-se-o-ndoială
În drumul tău şi n-ai să poţi să treci
mainte-a fi zdrobit tu de-oboseală.
Eu te-am convins şi-o ştii tu bine deci
că-n veci nu poate-un duh din cer să mintă,
căci stă lâng-adevărul prim de veci.
Dar iat-a spus Piccarda că-n credinţă
ţinu Constanţa vălu-i până-n fine,
deci pare-a contrazice-a mea sentinţă.
O, frate-al meu, aşa de-adese vine
că, vrând să fugi de vrun pericol dat,
faci fără-a vrea ce nu ţi se cuvine;
cum mama şi-o ucise, când, rugat,
Alcmeon vru părintelui să-i placă,
spre-a nu fi rău, şi-ajunse scelerat.
În punctu-acesta vreau să ştii că,
dacă dai silei învoieli, faci fapte-aşa
că nici o scuză nu le mai împacă.
O vrere-ntreagă nici un rău nu vra,
dar tot consimte-atât pe cât îi pare
c-ar fi cu mult mai rău de n-ar ceda.
Deci, când Piccarda ne-a vorbit atare,
ea vrerea absolut-o-nţelesese,
şi pe-alta eu, şi-aveam dreptate-oricare. “
Aşa mi-a curs din sfântul rîu ce iese
din vâna de-unde-orice-adevăr avem
şi-mi stinse-un dor şi-alt dor care m-arsese.
— "Divin-amant-amantului suprem,
strigai, a cărei vorbe mă inundă,
că tot mai cald la viaţă mă rechem,
eu n-am iubire-atâta de profundă
să pot să-ţi mulţămesc ca să te-mpace,
ci-acel ce vede tot o să-ţi răspundă.
Sătulă mintea noastră nu ne tace
nicicând, de n-are-acel luminător
de-afara cui nimic nu e verace.
Ea zace-n el ca fiara-ntr-un ponor,
de poate-a şi-l găsi, dar şi-l găseşte,
de nu, atunci ni-e frustru orice dor.
Prin dor, din adevăr şi dubiul creste
ca şi-un vlăstar, iar dubiul din natură
din culmi în culmi spre creştet ne zoreşte.
M-aţâţă deci şi-mi dă-ndrăzneală-n gură
să cer smerit, Madon-,a-mi dărui
şi-o altă veritate mie-obscură.
Aş vrea să ştiu de poţi înlocui
ştirbitul vot printr-alt vrun fel de bine
ce cumpenei din cer de-ajuns i-ar fi."
Beatrice mă privi cu-aşa de pline
priviri, cu ochi de-amor înflăcăraţi,
că-nvins de ele, m-am retras în mine
şi-am stat ca şi pierdut cu ochi plecaţi.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul III | Divina Comedie (Paradisul, Cântul IV) de Dante Alighieri | Cântul V→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu