Mărturisind a se fi abătut de la drumul drept (la diritta via), adică de la viaţa virtuoasă, Dante îşi revine ca din somn în mijlocul unei păduri obscure (una selva oscura), unde trei fiare – o panteră, un leu şi o lupoaică – îi taie ameninţătoare calea, pînă cînd acesta, în pragul deznădejdii, află sprijin într-o umbră ivită pe nesimţite şi în care îl recunoaşte cu emoţie pe marele poet latin Vergiliu, ce-i făgăduieşte să-l însoţească spre învăţătură de minte prin Infern şi Purgatoriu (urmînd ca prin Paradis să aibă o altă călăuză, mai demnă în faţa lui Dumnezeu, dar a cărei identitate încă n-o dezvăluie).
1 Pe calea vieţii-ajuns la jumătate,
mă regăsii într-o pădure-obscură,
căci drumul drept lăsasem a-l străbate.
4 Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură
era de cruntă, deasă şi-ncîlcită,
că şi-azi tresar cînd gîndul ei mă fură!
7 Cu prea puţin e moartea mai cumplită;
dar pînă-a spune cum am dat de bine,
voi depăna păţită cu păţită.
10 Nu-i chip să desluşesc cum se cuvine
intrarea-n ea, căci somnul mă răpise
de cum lăsasem drumul bun a-l ţine.
13 Dar mi-amintesc că pasul meu se-oprise
unde sfîrşea pădurea-nfricoşată
şi-un deal semeţ în faţă-mi răsărise;
16 privind în sus, spinarea lui scăldată
mi se vădi de-a astrului lumină
ce calea dreaptă pururi ne-o arată.
19 Simţii atunci cum inima-mi se-alină
de spaima ce-n adînc o pătrunsese
în noaptea-aceea de amaruri plină.
22 Şi ca şi cel ce din talazuri iese
şi înapoi se uită,-abia suflînd,
prin ce noian primejdios purcese,
25 aşa şi eu, ca varga tremurînd,
privii în urmă valea-mpădurită
ce n-a cruţat pe nimeni viu nicicînd.
28 Mi-am tras puţin suflarea vlăguită
şi-am prins să urc, punînd temei mai tare
pe talpa ce-ndărăt era proptită.
31 Ci iată că-ncepînd să sui, îmi sare
în faţă o panteră iute foarte,
bălţată toată cît era de mare.
34 Cum nu se da din calea-mi la o parte,
ci mă mîna-ndărăt cu-a ei privire,
fu cît pe-aci să fug, speriat de moarte.
37 Stăteau în ceruri zorii a mijire
şi soarele suia cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau cînd veşnica iubire
40 urni dintîi splendorile acele;
ai zilei zori şi dulcea primăvară
dădură nou temei speranţei mele
43 că pot scăpa de-acea tărcată fiară;
dar nu-ntr-atît să nu mă înspăimînte
un leu ivit să-mi taie calea iară.
46 Acesta mai că sta să îşi împlînte
în mine colţii, crud la-nfăţişare,
făcînd văzduhul tot să se frămînte.
49 Şi o lupoaică jigărită care
părea în schimb de pofte-mpovărată
şi-aduse multor neamuri întristare,
52 aceasta, cu privirea-i încruntată,
îmi risipi de tot nădejdea bună
de-a mai răzbi pe culme vreodată.
55 Şi ca şi cel ce bucuros şi-adună
comori, iar dacă vremea le preface
în scrum, ajunge jalea să-l răpună,
58 la fel şi eu, căci fiara nu-mi da pace,
ci m-alunga, fîşie cu fîşie,
pe unde-n veci lumina zilei tace.
61 Şi cum zăceam în locul de urgie,
un stat de om a prins să mi se-arate,
de cît tăcuse mut părînd să fie.
64 Cînd îl văzui pe-acea pustietate,
strigai la el: „Îndură-te de mine,
de-ai fi tu om sau doar nalucă poate!“.
67 „Nu-s om“, răspunse, „dar am fost ca tine;
părinţii mei în Mántova-au trăit,
sînge lombard curgîndu-le prin vine.
70 Tîrziu sub Iulio eu m-am zămislit,
şi cum în Roma lui Augúst am stat,
doar zei ce mint pe lume-am pomenit.
73 Poet am fost de fel şi l-am cîntat
pe-al lui Anchise vrednic fiu, ce marea
o străbătu, cînd Troiei foc i-au dat.
76 Dar tu, de ce te-ndupleci cu pierzarea?
De ce n-apuci spre piscul de lumină
ce-i prim temei a toată desfătarea?“.
79 „Virgil eşti oare,-acea fîntînă lină
ce izvorăşte fluvii de cîntare?!“,
rostii, cu vocea de sfială plină.
82 „O, tu, lumina barzilor cea mare,
zălog să-mi fie dragostea fierbinte
cu care te citii fără-ncetare!
85 Tu eşti maestrul meu şi-al meu părinte;
de-s lăudat, eu luai din ale tale
plăcutul stil de-a măiestri cuvinte.
88 Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale
şi-ajută-mă, vestite-ntre-nţelepţi,
căci tremur tot de groaza feţei sale!“.
91 „Pe alte căi se cade să te-ndrepţi“,
răspunse el, văzînd că-ncep a plînge,
„de vrei să-ţi porţi departe paşii drepţi;
94 căci fiara ce acum nădejdea-ţi frînge
nu lasă om să-i treacă dinainte,
ci-n colţii ei pe orişicine-ar strînge;
97 din fire rea, nicicînd nu se dezminte
şi-o stăpîneşte-o poftă-aşa nebună
că-i e, mîncînd, mai foame ca-nainte.
100 Ea cu dihănii multe se-mpreună,
şi încă-or mai urma, pînă-o să vie
Copoiul care-n chinuri s-o răpună.
103 El n-o pofti lumească avuţie,
ci cuget drept, iubire şi onoare,
iar neamul dintre Feltre o să-i fie,
106 salvînd Italia, biata, pentru care
Eurial şi Niso-au fost să piară,
şi Turnus, şi Camilla-ntre fecioare.
109 De prin cetăţi goni-va cruda fiară
şi în infern pe veci o s-o înece,
de unde pizma-a asmuţit-o afară.
112 Pe unde eu gîndesc a te petrece
urmează-mă şi bine o să-ţi fie,
căci pragul celor veşnice l-om trece;
115 vei auzi şi vei vedea-n urgie
cum plîng acei care-au trăit odată
şi-şi roagă-a doua moarte să le vie.
118 Vedea-vei şi pe cei ce se desfată
în flăcări, la nădejdea c-or sui
şi ei cîndva în ceata-mbucurată.
121 Spre care-apoi să urci de vei voi,
mai vrednic duh ca mine te-o purta:
în grija lui atunci te-oi părăsi.
124 Cum eu fusei străin de legea sa,
nu vrea-mpăratul slavei ca prin mine
să intre în cetatea-i cineva.
127 De-acolo cîrma lumii-ntregi o ţine
şi-acolo-i tronul lui, mai sus de toate:
ferice-i cel pe care-l ia la sine!“.
130 I-am zis atunci: „Te-ndură şi mă scoate,
pe Dumnezeul ce ţi-a fost străin,
de-aici şi din mai rea osîndă poate;
133 pe unde zici, îngăduie-mi să vin,
să văd şi poarta lui Sîn Petru, şi
pe cei ce spui că-ndură veşnic chin!“.
136 Şi-o luai pe urma lui, de cum porni.
Note şi comentarii la Cîntul I
Versul 1: În traducere literală: La jumătatea drumului vieţii noastre. Considerînd viaţa ad immagine d’arco (cf. Convivio, IV, XXIII, 6/10) şi cursul comun al vieţii umane ca avînd o durată de 70 de ani (cf. Ps. 89, 10), punctul cel mai înalt al arcului reprezintă vîrsta de 35 de ani. Dante fiind născut în 1265, rezultă că acţiunea poemului are loc în anul 1300. Folosindu-se şi de alte indicaţii din poem (de pildă, Inf. II, 1, şi XXI, 112), majoritatea comentatorilor consideră că ne aflăm în seara Vinerii Mari a anului 1300 ab Incarnatione.
1 Pe calea vieţii-ajuns la jumătate,
mă regăsii într-o pădure-obscură,
căci drumul drept lăsasem a-l străbate.
4 Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură
era de cruntă, deasă şi-ncîlcită,
că şi-azi tresar cînd gîndul ei mă fură!
7 Cu prea puţin e moartea mai cumplită;
dar pînă-a spune cum am dat de bine,
voi depăna păţită cu păţită.
10 Nu-i chip să desluşesc cum se cuvine
intrarea-n ea, căci somnul mă răpise
de cum lăsasem drumul bun a-l ţine.
13 Dar mi-amintesc că pasul meu se-oprise
unde sfîrşea pădurea-nfricoşată
şi-un deal semeţ în faţă-mi răsărise;
16 privind în sus, spinarea lui scăldată
mi se vădi de-a astrului lumină
ce calea dreaptă pururi ne-o arată.
19 Simţii atunci cum inima-mi se-alină
de spaima ce-n adînc o pătrunsese
în noaptea-aceea de amaruri plină.
22 Şi ca şi cel ce din talazuri iese
şi înapoi se uită,-abia suflînd,
prin ce noian primejdios purcese,
25 aşa şi eu, ca varga tremurînd,
privii în urmă valea-mpădurită
ce n-a cruţat pe nimeni viu nicicînd.
28 Mi-am tras puţin suflarea vlăguită
şi-am prins să urc, punînd temei mai tare
pe talpa ce-ndărăt era proptită.
31 Ci iată că-ncepînd să sui, îmi sare
în faţă o panteră iute foarte,
bălţată toată cît era de mare.
34 Cum nu se da din calea-mi la o parte,
ci mă mîna-ndărăt cu-a ei privire,
fu cît pe-aci să fug, speriat de moarte.
37 Stăteau în ceruri zorii a mijire
şi soarele suia cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau cînd veşnica iubire
40 urni dintîi splendorile acele;
ai zilei zori şi dulcea primăvară
dădură nou temei speranţei mele
43 că pot scăpa de-acea tărcată fiară;
dar nu-ntr-atît să nu mă înspăimînte
un leu ivit să-mi taie calea iară.
46 Acesta mai că sta să îşi împlînte
în mine colţii, crud la-nfăţişare,
făcînd văzduhul tot să se frămînte.
49 Şi o lupoaică jigărită care
părea în schimb de pofte-mpovărată
şi-aduse multor neamuri întristare,
52 aceasta, cu privirea-i încruntată,
îmi risipi de tot nădejdea bună
de-a mai răzbi pe culme vreodată.
55 Şi ca şi cel ce bucuros şi-adună
comori, iar dacă vremea le preface
în scrum, ajunge jalea să-l răpună,
58 la fel şi eu, căci fiara nu-mi da pace,
ci m-alunga, fîşie cu fîşie,
pe unde-n veci lumina zilei tace.
61 Şi cum zăceam în locul de urgie,
un stat de om a prins să mi se-arate,
de cît tăcuse mut părînd să fie.
64 Cînd îl văzui pe-acea pustietate,
strigai la el: „Îndură-te de mine,
de-ai fi tu om sau doar nalucă poate!“.
67 „Nu-s om“, răspunse, „dar am fost ca tine;
părinţii mei în Mántova-au trăit,
sînge lombard curgîndu-le prin vine.
70 Tîrziu sub Iulio eu m-am zămislit,
şi cum în Roma lui Augúst am stat,
doar zei ce mint pe lume-am pomenit.
73 Poet am fost de fel şi l-am cîntat
pe-al lui Anchise vrednic fiu, ce marea
o străbătu, cînd Troiei foc i-au dat.
76 Dar tu, de ce te-ndupleci cu pierzarea?
De ce n-apuci spre piscul de lumină
ce-i prim temei a toată desfătarea?“.
79 „Virgil eşti oare,-acea fîntînă lină
ce izvorăşte fluvii de cîntare?!“,
rostii, cu vocea de sfială plină.
82 „O, tu, lumina barzilor cea mare,
zălog să-mi fie dragostea fierbinte
cu care te citii fără-ncetare!
85 Tu eşti maestrul meu şi-al meu părinte;
de-s lăudat, eu luai din ale tale
plăcutul stil de-a măiestri cuvinte.
88 Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale
şi-ajută-mă, vestite-ntre-nţelepţi,
căci tremur tot de groaza feţei sale!“.
91 „Pe alte căi se cade să te-ndrepţi“,
răspunse el, văzînd că-ncep a plînge,
„de vrei să-ţi porţi departe paşii drepţi;
94 căci fiara ce acum nădejdea-ţi frînge
nu lasă om să-i treacă dinainte,
ci-n colţii ei pe orişicine-ar strînge;
97 din fire rea, nicicînd nu se dezminte
şi-o stăpîneşte-o poftă-aşa nebună
că-i e, mîncînd, mai foame ca-nainte.
100 Ea cu dihănii multe se-mpreună,
şi încă-or mai urma, pînă-o să vie
Copoiul care-n chinuri s-o răpună.
103 El n-o pofti lumească avuţie,
ci cuget drept, iubire şi onoare,
iar neamul dintre Feltre o să-i fie,
106 salvînd Italia, biata, pentru care
Eurial şi Niso-au fost să piară,
şi Turnus, şi Camilla-ntre fecioare.
109 De prin cetăţi goni-va cruda fiară
şi în infern pe veci o s-o înece,
de unde pizma-a asmuţit-o afară.
112 Pe unde eu gîndesc a te petrece
urmează-mă şi bine o să-ţi fie,
căci pragul celor veşnice l-om trece;
115 vei auzi şi vei vedea-n urgie
cum plîng acei care-au trăit odată
şi-şi roagă-a doua moarte să le vie.
118 Vedea-vei şi pe cei ce se desfată
în flăcări, la nădejdea c-or sui
şi ei cîndva în ceata-mbucurată.
121 Spre care-apoi să urci de vei voi,
mai vrednic duh ca mine te-o purta:
în grija lui atunci te-oi părăsi.
124 Cum eu fusei străin de legea sa,
nu vrea-mpăratul slavei ca prin mine
să intre în cetatea-i cineva.
127 De-acolo cîrma lumii-ntregi o ţine
şi-acolo-i tronul lui, mai sus de toate:
ferice-i cel pe care-l ia la sine!“.
130 I-am zis atunci: „Te-ndură şi mă scoate,
pe Dumnezeul ce ţi-a fost străin,
de-aici şi din mai rea osîndă poate;
133 pe unde zici, îngăduie-mi să vin,
să văd şi poarta lui Sîn Petru, şi
pe cei ce spui că-ndură veşnic chin!“.
136 Şi-o luai pe urma lui, de cum porni.
Note şi comentarii la Cîntul I
Versul 1: În traducere literală: La jumătatea drumului vieţii noastre. Considerînd viaţa ad immagine d’arco (cf. Convivio, IV, XXIII, 6/10) şi cursul comun al vieţii umane ca avînd o durată de 70 de ani (cf. Ps. 89, 10), punctul cel mai înalt al arcului reprezintă vîrsta de 35 de ani. Dante fiind născut în 1265, rezultă că acţiunea poemului are loc în anul 1300. Folosindu-se şi de alte indicaţii din poem (de pildă, Inf. II, 1, şi XXI, 112), majoritatea comentatorilor consideră că ne aflăm în seara Vinerii Mari a anului 1300 ab Incarnatione.
Versul 2: Mi ritrovai („Mă regăsii“) marchează momentul în care Dante îşi revine în simţiri şi îşi recapătă conştiinţa pierdută (se re-găseşte literalmente pe sine), după răstimpul indefinit al rătăcirii oarbe, al abaterii dinspre virtute (care stă sub semnul raţiunii treze) spre păcat (văzut ca „somn“ al raţiunii). „Pădurea obscură“ (una selva oscura) redă simbolic întunecimea şi „sălbăticia“ stării de păcat, pe care acum o conştientizează pe deplin. Traducătorii anteriori au preferat să redea oscura prin „întunecată“, „întunecoasă“, „neguroasă“, „deasă“, adjectivul „obscur“ părîndu-li-se un neologism încă insuficient asimilat în limba română şi mai puţin poetic. Cred că între timp cuvîntul s-a încetăţenit îndestul (şi în limbajul curent, şi în cel poetic), drept care m-am încumetat să-l păstrez ca atare, avînd în vedere şi polisemantismul lui mistico-poetic în cultura apuseană (măcar de la selva oscura a lui Dante pînă la acea noche oscura del alma a lui San Juan de la Cruz). Unii cred că metafora dantescă (cf. şi Conv., IV, XXIV, 12: selva erronea di questa vita) şi-ar avea obîrşia în Confesiunile augustiniene (X, XXXV): immensa selva plena insidiarum et periculorum.
Versul 3: La diritta via, „drumul drept“, este calea virtuţii creştine, a justei distanţări morale faţă de păcat, cale de la care poetul se abătuse temporar, prins în vraja celor lumeşti.
Versurile 15-18: Dealul care mărgineşte pădurea şi are povîrnişul luminat pînă-n creştet de soare (simbol al divinităţii), astru pe care cei vechi - şi Dante împreună cu ei - îl considerau pianeta („planetă“), închipuie fericirea întru virtute, spre care omul este chemat să urce din bezna celor de jos, cu asistenţa călăuzitoare a harului dumnezeiesc.
Versurile 29-30: Detaliul, aparent neînsemnat, redă nu numai efortul fizic al urcuşului (în care toată greutatea corpului cade pe piciorul dindărăt), ci şi o anume precipitare ezitantă de ordin sufletesc (fuga înfricoşată de ce-a fost, dar şi teama prudentă de ce-ar mai putea să urmeze).
Versul 32: Pantera, prima dintre cele trei fiare care caută să-l oprească din cale, simbolizează necumpătarea sau desfrîul (pentru unii, prin faptul că e „bălţată“, ar face trimitere şi la cetatea de obîrşie a poetului, Florenţa, disputată între facţiunile Albilor şi Negrilor). Se pare că Dante urmează şi aici Eticii aristotelice (receptate însă prin prisma lui Toma de Aquino), la care va face referinţă şi Vergiliu (cf. Inf., XI, 80), conform căreia trei sînt marile înclinări generice ale omului spre rău: necumpătarea, violenţa şi perfidia (după ele fiind grupate şi păcatele în viziunea dantescă a Infernului).
Versurile 38-40: Soarele se află în constelaţia Berbecului, în care apăruse atunci cînd a fost creat de Dumnezeu (l’amor divino, „veşnica iubire“), laolaltă cu celelalte astre – „acele splendori“ (quelle cose belle) puse în mişcare cu ajutorul îngerilor.
Versul 45: Leul simbolizează violenţa trufaşă (după unii şi familia regală a Franţei, favorabilă Negrilor florentini). E un rău mai perfid decît pantera (desfrîul care se fereşte de lumină şi lucrează la întuneric), căci pare să nu se mai teamă de razele soarelui.
Versul 49: Lupoaica este aici fiara cea mai primejdioasă, simbolizînd lăcomia vicleană (cu trimitere, zic unii comentatori, şi spre curia papală, vestită prin şiretenie şi avariţie), în faţa căreia poetul este pe punctul de a deznădăjdui.
Versul 60: Bezna păcatului este locul/starea în care lumina solară (Dumnezeu) încetează să mai „grăiască“ sufletului.
Versurile 62-63: Umbra anticului poet latin Vergiliu (întruchipînd raţiunea care demult nu-i mai „vorbise“ celui rătăcit în iraţionalitatea patimilor, devenind pentru el ca şi „mută“).
Versul 67: Non omo, „nu-s om“ – în sensul de om viu, în carne şi oase. Publius Vergilius Maro a trăit între anii 70-19 î. Hr., în cea mai mare parte sub împăratul Augustus, al cărui protejat a fost.
Versul 68: După locul său de origine, aşa cum lui Dante i se spune „Marele Florentin“, lui Vergiliu i se spune „Marele Mantovan“ (din Mantova sau Mantua, localitate în provincia numită abia mult mai tîrziu – de prin sec. VI d. Hr., cînd au ocupat-o longobarzii – Lombardia).
Versul 70: Sub Iulio – formulă latinească, însemnînd: „pe vremea lui Iuliu Cezar“. În realitate, la data naşterii lui Vergiliu consuli erau Crassus şi Pompei, cei cu care Iuliu Cezar a făcut mai tîrziu triumviratul, devenind consul în anul 60. În anul 44, cînd Cezar a fost asasinat la idele lui Marte, în urma conjuraţiei conduse de Brutus şi Cassius (pe care, în finalul Infernului, îi vom afla chinuiţi veşnic între fălcile lui Lucifer, la rînd cu Iuda), Vergiliu avea totuşi 26 de ani.
Versurile 73-75: Vergiliu se recomandă ca autor al Eneidei (Enea era fiul lui Anchise şi al Venerei, ajuns în Italia după distrugerea Troiei şi socotit prin tradiţie protopărinte al Romei imperiale).
Versul 84 si urm.: Se pare că Dante ştia Eneida pe dinafară (cf. Inf., XX, 114). Vergiliu e prezentat ca maestrul lui absolut, Autorul prin excelenţă. Întîlnirea dintre cei doi mari poeţi ai latinităţii este parcă una providenţială, definitorie pentru întreaga tradiţie europeană (crescută din simbioza medievală a valorilor antice şi creştine).
Versul 88: Dante îi semnalează lui Vergiliu lupoaica – ultima şi cea mai mare piedică ivită în calea sa.
Versul 100: Aici incepe, pusă în gura lui Vergiliu, una dintre cele mai celebre profeţii din Divina Comedie. E tipică pentru obscuritatea premeditată a tuturor profeţiilor danteşti („încifrarea“ şi ambiguitatea caracterizînd de altfel limbajul profetic în general).
Versurile 102-105: Il Veltro, „Copoiul“, înseamnă în plan literal un cîine care va ucide lupoaica, iar în plan alegoric un principe sau un împărat care va salva Italia de toţi asupritorii lacomi şi vicleni, în frunte cu papalitatea decăzută. E greu de spus dacă Dante se va fi gîndit la o persoană contemporană anume. Avem de-a face mai degrabă cu o proiecţie mesianică ideală, iar expresia tra feltro e feltro (în unele ediţii: tra Feltro e Feltro) poate să însemne fie in fasce di feltro, „de origine/condiţie umilă“ (fetrul fiind o pîslă inferioară), fie – interpretată ca aluzie geografică – din partea de nord a Italiei (unde există toponime ca Feltre sau Montefeltro, pe care Dante le-ar fi putut avea în vedere). Majoritatea comentatorilor, începînd cu Boccaccio însuşi, au renunţat să încerce a mai lămuri locul. În traducerea de faţă am optat, ca şi Coşbuc, Al. Marcu sau Eta Boeriu, pentru grafia majusculată, care creează un context mai firesc pentru cititorul român.
Versurile 107-108: Personaje din Eneida: troienii Eurial şi Niso, prieteni, au căzut luptînd împotriva volscilor; Camilla a fost fiica regelui volscilor; Turnus a fost regele rutulilor. Deşi din tabere diferite, toţi au murit de dragul Italiei, premergînd marii sinteze romane. În original se constată că Dante, probabil nu fără intenţie, numeşte aici alternativ „latini“ şi „troieni“.
Versurile 115-117: Referire la cei din Infern.
Versurile 118-120: Referire la cei din Purgatoriu.
Versul 122: Beatrice, vrednică a-l călăuzi prin Paradis.
Versul 124: Deşi nu lipsit de virtuţi, Vergiliu a trăit în vremea păgînismului şi nu poate avea acelaşi statut cu sfinţii şi virtuoşii creştini de mai tîrziu.
Versul 132: Posibila „osîndă mai rea“ ar fi damnarea veşnică.
Versul 134: La porta di san Pietro, „poarta lui Sîn Petru“, e aici poarta Purgatoriului (cf. Purg., IX, 76 şi urm.), vegheată de un înger ce a primit cheile de la Sf. Petru, al cărui vicar (locţiitor) este (cf. Purg., XXI, 54).
Versul 3: La diritta via, „drumul drept“, este calea virtuţii creştine, a justei distanţări morale faţă de păcat, cale de la care poetul se abătuse temporar, prins în vraja celor lumeşti.
Versurile 15-18: Dealul care mărgineşte pădurea şi are povîrnişul luminat pînă-n creştet de soare (simbol al divinităţii), astru pe care cei vechi - şi Dante împreună cu ei - îl considerau pianeta („planetă“), închipuie fericirea întru virtute, spre care omul este chemat să urce din bezna celor de jos, cu asistenţa călăuzitoare a harului dumnezeiesc.
Versurile 29-30: Detaliul, aparent neînsemnat, redă nu numai efortul fizic al urcuşului (în care toată greutatea corpului cade pe piciorul dindărăt), ci şi o anume precipitare ezitantă de ordin sufletesc (fuga înfricoşată de ce-a fost, dar şi teama prudentă de ce-ar mai putea să urmeze).
Versul 32: Pantera, prima dintre cele trei fiare care caută să-l oprească din cale, simbolizează necumpătarea sau desfrîul (pentru unii, prin faptul că e „bălţată“, ar face trimitere şi la cetatea de obîrşie a poetului, Florenţa, disputată între facţiunile Albilor şi Negrilor). Se pare că Dante urmează şi aici Eticii aristotelice (receptate însă prin prisma lui Toma de Aquino), la care va face referinţă şi Vergiliu (cf. Inf., XI, 80), conform căreia trei sînt marile înclinări generice ale omului spre rău: necumpătarea, violenţa şi perfidia (după ele fiind grupate şi păcatele în viziunea dantescă a Infernului).
Versurile 38-40: Soarele se află în constelaţia Berbecului, în care apăruse atunci cînd a fost creat de Dumnezeu (l’amor divino, „veşnica iubire“), laolaltă cu celelalte astre – „acele splendori“ (quelle cose belle) puse în mişcare cu ajutorul îngerilor.
Versul 45: Leul simbolizează violenţa trufaşă (după unii şi familia regală a Franţei, favorabilă Negrilor florentini). E un rău mai perfid decît pantera (desfrîul care se fereşte de lumină şi lucrează la întuneric), căci pare să nu se mai teamă de razele soarelui.
Versul 49: Lupoaica este aici fiara cea mai primejdioasă, simbolizînd lăcomia vicleană (cu trimitere, zic unii comentatori, şi spre curia papală, vestită prin şiretenie şi avariţie), în faţa căreia poetul este pe punctul de a deznădăjdui.
Versul 60: Bezna păcatului este locul/starea în care lumina solară (Dumnezeu) încetează să mai „grăiască“ sufletului.
Versurile 62-63: Umbra anticului poet latin Vergiliu (întruchipînd raţiunea care demult nu-i mai „vorbise“ celui rătăcit în iraţionalitatea patimilor, devenind pentru el ca şi „mută“).
Versul 67: Non omo, „nu-s om“ – în sensul de om viu, în carne şi oase. Publius Vergilius Maro a trăit între anii 70-19 î. Hr., în cea mai mare parte sub împăratul Augustus, al cărui protejat a fost.
Versul 68: După locul său de origine, aşa cum lui Dante i se spune „Marele Florentin“, lui Vergiliu i se spune „Marele Mantovan“ (din Mantova sau Mantua, localitate în provincia numită abia mult mai tîrziu – de prin sec. VI d. Hr., cînd au ocupat-o longobarzii – Lombardia).
Versul 70: Sub Iulio – formulă latinească, însemnînd: „pe vremea lui Iuliu Cezar“. În realitate, la data naşterii lui Vergiliu consuli erau Crassus şi Pompei, cei cu care Iuliu Cezar a făcut mai tîrziu triumviratul, devenind consul în anul 60. În anul 44, cînd Cezar a fost asasinat la idele lui Marte, în urma conjuraţiei conduse de Brutus şi Cassius (pe care, în finalul Infernului, îi vom afla chinuiţi veşnic între fălcile lui Lucifer, la rînd cu Iuda), Vergiliu avea totuşi 26 de ani.
Versurile 73-75: Vergiliu se recomandă ca autor al Eneidei (Enea era fiul lui Anchise şi al Venerei, ajuns în Italia după distrugerea Troiei şi socotit prin tradiţie protopărinte al Romei imperiale).
Versul 84 si urm.: Se pare că Dante ştia Eneida pe dinafară (cf. Inf., XX, 114). Vergiliu e prezentat ca maestrul lui absolut, Autorul prin excelenţă. Întîlnirea dintre cei doi mari poeţi ai latinităţii este parcă una providenţială, definitorie pentru întreaga tradiţie europeană (crescută din simbioza medievală a valorilor antice şi creştine).
Versul 88: Dante îi semnalează lui Vergiliu lupoaica – ultima şi cea mai mare piedică ivită în calea sa.
Versul 100: Aici incepe, pusă în gura lui Vergiliu, una dintre cele mai celebre profeţii din Divina Comedie. E tipică pentru obscuritatea premeditată a tuturor profeţiilor danteşti („încifrarea“ şi ambiguitatea caracterizînd de altfel limbajul profetic în general).
Versurile 102-105: Il Veltro, „Copoiul“, înseamnă în plan literal un cîine care va ucide lupoaica, iar în plan alegoric un principe sau un împărat care va salva Italia de toţi asupritorii lacomi şi vicleni, în frunte cu papalitatea decăzută. E greu de spus dacă Dante se va fi gîndit la o persoană contemporană anume. Avem de-a face mai degrabă cu o proiecţie mesianică ideală, iar expresia tra feltro e feltro (în unele ediţii: tra Feltro e Feltro) poate să însemne fie in fasce di feltro, „de origine/condiţie umilă“ (fetrul fiind o pîslă inferioară), fie – interpretată ca aluzie geografică – din partea de nord a Italiei (unde există toponime ca Feltre sau Montefeltro, pe care Dante le-ar fi putut avea în vedere). Majoritatea comentatorilor, începînd cu Boccaccio însuşi, au renunţat să încerce a mai lămuri locul. În traducerea de faţă am optat, ca şi Coşbuc, Al. Marcu sau Eta Boeriu, pentru grafia majusculată, care creează un context mai firesc pentru cititorul român.
Versurile 107-108: Personaje din Eneida: troienii Eurial şi Niso, prieteni, au căzut luptînd împotriva volscilor; Camilla a fost fiica regelui volscilor; Turnus a fost regele rutulilor. Deşi din tabere diferite, toţi au murit de dragul Italiei, premergînd marii sinteze romane. În original se constată că Dante, probabil nu fără intenţie, numeşte aici alternativ „latini“ şi „troieni“.
Versurile 115-117: Referire la cei din Infern.
Versurile 118-120: Referire la cei din Purgatoriu.
Versul 122: Beatrice, vrednică a-l călăuzi prin Paradis.
Versul 124: Deşi nu lipsit de virtuţi, Vergiliu a trăit în vremea păgînismului şi nu poate avea acelaşi statut cu sfinţii şi virtuoşii creştini de mai tîrziu.
Versul 132: Posibila „osîndă mai rea“ ar fi damnarea veşnică.
Versul 134: La porta di san Pietro, „poarta lui Sîn Petru“, e aici poarta Purgatoriului (cf. Purg., IX, 76 şi urm.), vegheată de un înger ce a primit cheile de la Sf. Petru, al cărui vicar (locţiitor) este (cf. Purg., XXI, 54).
Traducere de Răzvan CODRESCU
(După Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006)
Text preluat de la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu