PURGATORIUL 1 - Răzvan CODRESCU

PURGATORIUL - CÎNTUL I

Dante şi Vergiliu ajung pe ostrovul unde se află Purgatoriul, care-l are drept paznic pe Cato din Utica, înfăţişat ca un bătrîn cu plete şi barbă de patriarh. Acesta, după ce se întreţine cu Vergiliu şi înţelege care este rostul călătoriei lor, le îngăduie să-şi urmeze drumul, dar îl sfătuieşte pe Vergiliu să-l purifice mai întîi pe Dante, încingîndu-l cu stuful umilinţei şi spălîndu-i cu rouă (apă neîncepută) faţa ce poartă încă urmele negurilor infernale. Trecînd prin această purificare (vv. 121-135), Dante devine demn de a putea sta în faţa trimisului ceresc din cîntul următor.

1 Spre-a lua pieptiş mai priincioase ape
corabia minţii-mi pînzele-şi îmbie,
zorind de-o mare aşa de rea să scape;

4 cînta-voi despre-a doua-mpărăţie,
pe unde omu-n duh se curăţeşte,
ca, pîn’ la capăt, demn de cer să fie.

7 La viaţă cîntul mort se retrezeşte,
o, sfinte Muze, căci al vostru sînt;
şi-ajute-mi Calliope ca fireşte

10 s-ajung şi eu a fi părtaş în cînt
acelei voci ce bietelor Pieride
nădejdea de iertare le-a înfrînt.

13 Culoarea de safir ce se deschide
atît de dulce, pînă-n larg de zare,
privirilor de pur văzduh avide

16 umplú şi ochii mei de desfătare,
încît scăpai de negura de moarte
ce-n trup şi-n duh mă mohorîse tare.

19 Frumoasa stea ţinînd iubirii parte
făcea să rîdă-ntregul răsărit
şi Peştii-alai cu sine sta să-i poarte.

22 Spre dreapta-ntors, cu văzul aţintit
spre cel’lalt pol, dădui de patru stele
ce doar întîii oameni le-au zărit.

25 Părea tot ceru-mbucurat de ele:
o, văduv loc din miazănoapte care
nu poţi să vezi splendori precum acele!

28 Cînd de lumina lor fusei în stare
să mă desprind, spre cel’lalt pol cătînd,
de unde-acum pierise Carul Mare,

31 văzui un moş alături singur stînd,
ce-atît respect îţi inspira, cum poate
vreun tată-n lume n-a primit nicicînd.

34 Barbă şi plete albe şi bogate
purta, ce ca o coamă îndoită
cădeau în jos, pe pieptu-i revărsate.

37 De patru sfinte raze poleită,
vădea o faţă-atît de radioasă
încît părea în soare-nvăluită.



40 “O, voi, fugari din bezna veşnic groasă
pe rîu în sus, au cine sînteţi oare?”,
grăi, clătindu-şi barba cuvioasă.

43 “Ce călăuză sau ce faclă-n stare
fu să vă smulgă nopţii-ntunecate
ce-i peste iad în veci stăpînitoare?

46 Să fie astfel legile-ncălcate?
Sau rîndui mai nou cerescul sfat
să-mi vină-aici şi suflete damnate?”.

49 De domnul meu atuncea îndrumat,
prin vorbe şi prin semne, a mă-nchina,
genunchi şi gene eu mi-am fost plecat.

52 „Nu-i voia mea“, porni răspuns a da,
“ci-o doamnă mă rugă, din cer venită,
să-l însoţesc pe-acesta-n calea sa.

55 Dar ştire dacă vrei mai desluşită
să-ţi dăm de rostul ce ne mînă-aci,
e voii tale voia mea smerită.

58 Seara din urmă acesta nu-şi trăi,
dar fu-n sminteala lui de ea aproape
şi să şi-o vadă prea puţin lipsi.

61 Precum spusei, eu să-l ajut să scape
am fost trimis, şi de vreo altă cale
decît aceasta - vorbă nici nu-ncape.

64 L-am dus să vadă a chinurilor vale
şi-acum stau gata să-i arăt pe cei
ce-n truda lor supuşi sînt pazei tale.

67 M-aş prea lungi să-ţi spun cum îl dusei;
spre-a te-auzi şi-a te vedea pe tine
eu nu-l aduc fără ceresc temei.

70 Se cade deci să îl întîmpini bine:
el cată libertatea, scumpă foarte
cui s-a jertfit de dragul ei pe sine.

73 Tu-o ştii, căci pentru ea senin la moarte
ai mers, lăsînd în Utica veşmîntul
menit lumina de apoi s-o poarte.

76 Eternei legi noi nu-i ştirbim cuvîntul:
acesta-i viu, lui Minos rob nu-s eu,
căci ţin de locul unde văzu-ncîntu-l

79 şi caştii Marciei ochi, ce-ţi cer mereu,
o, suflet nobil, s-o socoţi a ta;
de dragul ei hotarele-ţi nu-i greu

82 să-ngădui toate şapte-a le umbla,
iar noi de mila-ţi o să-i dăm de ştire,
de-i demn în iad pe nume-a te chema”.

85 “De Marcia mea asemenea iubire
pe lume-aveam”, grai acela-ndată,
“c-orice-mi cerea duceam la împlinire.

88 Ci-acum, cînd peste apa blestemată
are sălaş, e-o lege ce mă ţine,
de-acolo scos, s-o mai ascult vreodată.

91 Dar dacă-o doamnă, precum spui, pe tine
din cer te-ndrumă, restu-i de prisos:
poruncă-i ruga ce prin dînsa vine.

94 Deci du-te, iar acestuia de folos
cu brîu de stuf să îl incingi i-ar fi
şi faţa să i-o speli de fumul gros,

97 căci nu se cade văzul a-i umbri
nimic impur cînd s-o-ntîlni pe cale
cu-naltul sol din rai trimis aci.

100 Acest ostrov, jur-împrejur, devale,
acolo unde valul mării-l bate,
e plin de stuf crescut din mîlul moale.

103 Asemeni lui pe-acolo nu mai poate
nimic ce frunze sau tulpină are
să ţină piept talazurilor toate.

106 Nu reveniţi pe-aici după plecare;
iar soarele, ieşindu-vă-nainte,
o să v-arate buna-n sus cărare”.

109 Pieri apoi, iar eu, fără cuvinte,
mă ridicai, spre domnul meu trăgînd
şi-n ochii lui uitîndu-mă cuminte.

112 Iar el: “Urmează-mi paşii rînd pe rînd:
ne-ntoarcem îndărăt, că-n jos scoboară
de-aicea plaiul, către maluri dînd”.

115 Vedeam în zări cum aurora clară
înfrînge-a nopţii ultimă suflare
şi prinde-n sclipăt marea să tresară.

118 Băteam de zor pustiile hotare,
precum acel ce drumu-l rătăceşte
şi, pîn’ să-l afle, mersu-n van îi pare.

121 Şi-ajunşi în loc pe unde războieşte
a soarelui arşită multa rouă,
dar prea puţin prin boare o răzbeşte,

124 maestru-ntinse mîinile-amîndouă
în ierburile crude, cu blîndeţe;
iar eu, ce pricepui lucrarea-i nouă,

127 plecai obrajii plînsei mele feţe,
ce dobîndiră vechea lor culoare,
scăpînd de neagra iadului tristeţe.

130 Apoi, păşind pe plaja goală care
nicicînd văzu din larg sosit aci
vreun om să facă drumu-ntors în stare,

133 mă-ncinse el, cum altul rîndui:
şi – o, minune! – din tulpina-aleasă
îndată prinse-o alta-a odrăsli,

136 chiar de-unde frîntă fu spre-a fi culeasă.

Note şi comentarii la Cîntul I

Versurile 4-6: “A doua împărăţie” din lumea de dincolo este, după concepţia catolică, Purgatoriul (din lat. purgo,-are, “a curăţa, a curăţi, a purifica”; cf. şi purgatio, “curăţire, purificare; ispăşire”, subst. purgator sau adj. purgatorius, “curăţitor, purificator”, dar şi purgatus, “curat, curăţit, purificat; scuzat, disculpat”), unde sufletele – mai putin păcătoase decît cele din Infern, şi deci pasibile de iertarea divină – se curăţesc în felurite chipuri, spre a accede cîndva în Paradis.
Versul 7: În traducere literală: Dar aici moarta poezie învie. Pare că poezia revine la viaţă după experienţa infernală a morţii fără întoarcere (ruptura definitivă de harul divin). Poetul simte nevoia unui registru stilistic mai înalt, potrivit cu noua “materie” pe care o tratează.
Versul 8: Muzele păgîne sînt invocate cu atributul creştin al sfinţeniei (cf. şi Purg., XXIX, 37, unde le califică drept sacrosante). Încreştinarea elementelor păgîne este frecventă în Divina Comedie, nu în sensul dogmatic al teologiei, ci doar în sensul simbolic al artei. Esenţială rămîne aici ideea că inspiraţia vine de sus, harul prevalînd asupra talentului.
Versul 9 şi urm.: Calliope (etimologic: “cea cu voce frumoasă”) este muza poeziei epice. Episodul mitologic la care face aluzie poetul – Pieridele (cele nouă fiice ale regelui Pieros al Tesaliei, purtînd fiecare numele unei muze) s-au semeţit să le provoace la întrecere pe adevăratele Muze, pierzînd şi fiind prefăcute de Apollo în gaiţe – se regăseşte la Ovidiu (Metam., V, 338 si urm.).
Versul 13: În orig.: Dolce color d’oriental zaffiro – albastrul celest, simbolizînd speranţa. O specie a safirului se numea “orientală”, provenind din părţile Mediei.
Versul 19: “Luceafărul de dimineaţă”, ce poartă numele clasic al zeiţei iubirii, Venus. Cf. şi Conv., II, 6: Ragionevole è credere che li movitori del cielo di Venere siano li Troni; li quali, naturati dell’amore del Santo Spirito, fanno la loro operazione connaturale ad esso, cioè lo movimento di quello cielo pieno d’amore; dal quale prende la forma del detto cielo uno ardore virtuoso, per lo quale le anime di quaggiù s’accendono ad amare secondo la loro disposizione.
Versul 21: Constelatia Peştilor apare în conjuncţie cu Venus. Avem deci o alegorie astronomică a dimineţii (ceasul dintre 4 şi 5).
Versul 23 şi urm.: Constelaţie imaginară, simbolizînd strălucirea celor patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia (îmbinare de putere şi curaj) şi cumpătarea. Identificarea cu Crucea Sudului (cele mai strălucitoare patru stele din Constelaţia Centaurului) a fost demult contestată, căci aceasta nu era necunoscută lumii medievale. Trebuie reamintit că Dante a ieşit din Infern în emisfera australă/sudică/meridională (după credinţa vremii, nelocuită şi acoperită de ape), în al cărei centru el plasează muntele Purgatoriului, ce poartă în creştet Paradisul terestru, de unde au fost alungaţi protopărinţii – Adam şi Eva – ca urmare a păcatului originar. Prin urmare, numai ei, primii oameni, au putut contempla înainte de cădere (cînd fu innocente l’umana radice – Purg., XXVII, 142) cele patru stele, adică plinătatea virtuţii. Omenirea post-edenică e văduvită de vederea lor, locuind emisfera opusă, ce se identifică totdeodată cu lumea “oarbă” a păcatului.
Versul 31 şi urm.: Dante îl prezintă pe Cato, martir al libertăţii potrivnic lui Cezar, ca paznic al Purgatoriului (muntele libertăţii/eliberării, căci acolo sufletele scapă de robia păcatului). Deşi este vorba de Cato cel Tînăr din Utica (Marcus Porcius Cato), mort la nici 50 de ani (95-46 i. Hr.), Dante îi atribuie înfăţişarea unui personaj venerabil. De observat că poetul nu considera păcat sinuciderea lui Cato, săvîrşită în numele unui principiu nobil (idealul libertăţii), contrazicîndu-l în această privinţă pe Fericitul Augustin (De civitate Dei, I, 23) şi urmîndu-i pe anticii Vergiliu (En., VIII, 670) şi Lucan (Fars., II, 373 şi urm.). Se înţelege că iniţial Cato s-a aflat în Infern, dar nu la un loc cu sinucigaşii (adică în al doilea brîu din cercul al şaptelea), ci în Limb (alături de soţia sa, Marcia), fiind scos de acolo şi însărcinat cu paza Purgatoriului la descinderea lui Hristos.
Versurile 37-39: Faţa virtuosului Cato străluceşte de lumina celor patru stele ce simbolizează virtuţile cardinale (vezi mai sus).
Versul 41: “pe rîu în sus…” (în orig., versul 40: contro al cieco fiume, “în susul rîului întunecat”) – cei doi urmaseră firul de apă (Cocitul, după unii, Lethe, după alţii) menţionat în Inf., XXXIV, 130 şi urm.
Versurile 58-60: Dante nu murise, dar fusese foarte aproape de moartea în păcat.
Versurile 62-63: Nu era altă cale mai bună de izbăvire pentru Dante, de vreme ce aceasta îi fusese dată de sus.
Versul 66: Truda de a se curăţi de păcatele săvîrşite în viaţă.
Versurile 74-75: “Veşmîntul” cu pricina este trupul, hărăzit, la învierea obştească, să fie “trup de slavă” (iluminat, transfigurat, spiritualizat).
Versul 71 şi urm.: Vergiliu caută să-l sensibilizeze pe Cato prin invocarea valorii supreme în care acesta crezuse şi pentru care îşi dăduse viaţa: libertatea fiinţei umane (văzută aici din perspectiva mai complexa a creştinismului).
Versurile 77-78: Lui Vergiliu îi este dat să stea în Limb, anticameră a Infernului nesupusă puterii lui Minos, distribuitorul demonic al pedepselor infernale.
Versus 79: Marcia, fiică a consulului Lucius Marcius Phillipus, a fost soţia lui Cato, apoi a oratorului Quintus Hortensius. După moartea acestuia din urmă, ea s-a reîntors la Cato, pe care pare a-l fi iubit statornic, dincolo de conjuncturi. Lucan (Fars., II, 341-344) îi atribuie următoarele cuvinte (la care se va fi gîndit şi Dante în context): Da foedera prisci inlibata tori, da tantum nomen inane conubii, liceat tumulo scripsisse “Catonis Marcia”… (“Redă-mi legămîntul vechiului cămin, redă-mi fie şi numai simplul nume al căsniciei, ca pe mormîntul meu să poată sta scris: «Marcia lui Cato»…”). Acelaşi loc este evocat de Dante şi în Conv., IV, 28: Dammi li patti degli antichi letti, dammi lo nome solo del maritaggio, dammi almeno che io in questa tanta vita sia chiamata tua.
Versul 82: Cele şapte brîuri ale Purgatoriului.
Versul 88: Dincolo de Aheron.
Versurile 94-96: Dante are nevoie de o purificare după contactul cu realităţile infernale. “Brîul de stuf” (în orig.: d’un giunco schietto, “din papură netedă”) este interpretat de cei mai mulţi ca simbol al umilinţei (condiţie sine qua non a adevăratei pocăinţe).
Versul 99: Îngerul din cîntul următor.
Versurile 130-132: Din Inf. XXIV, 127-142 ştim că Ulise ajunsese pînă în apropiere, dar pierise în valuri, sub rafalele de vînt iscate din senin. Că Dante a ţinut anume să îndrepte gîndul cititorului spre acest episod anterior se vede şi din faptul că reia întocmai, în versul imediat următor, sintagma “cum altul rîndui” (în orig.: com’altrui piacque) din Inf., XXVI, 141 (acolo era vorba de Dumnezeu Însuşi, aici este vorba de Cato, împuternicitul lui Dumnezeu). Unii au tîlcuit paralelismul în sensul că trufaşul Ulise a pierit acolo prin voinţa divină, în vreme ce smeritul Dante, prin aceeaşi voinţă, triumfă şi merge mai departe.
Versul 133: Cu “brîul de stuf”, după indicaţia lui Cato, receptată ca imperativ sacru.
Versurile 134-136: După Francesco da Buti (urmat de mulţi alţii), ideea ar fi că virtutea se împarte, dar nu se consumă. Harul divin are putere regeneratoare asupra a tot ceea ce intră în iconomia sa.

Traducere de Răzvan CODRESCU
(Versiuni provizorii, nepublicate în volum şi numai parţial adnotate)

Text preluat de la:

Blogul lui Razvan Codrescu