Aflaţi pe insula pe care se înalţă Muntele Purgatoriului, Dante şi Vergiliu văd venind pe apele întunecate, pe cînd se crapă de ziuă (a se vedea greoaia alegorie astronomică de începutul cîntului), un sol ceresc: este îngerul care aduce, peste mare (după o veche legendă locală: de la gura Tibrului), sufletele în Purgatoriu, într-o luntre uşoară, străbătînd apele fără să se afunde deloc în valuri. Printre sufletele nou sosite (între care unele beneficiază de indulgenţele papale din anul 1300, căci altminteri ar fi ajuns în infern, cum dau de înţeles versurile 94-105), Dante îl recunoaşte pe bunul său prieten, muzicianul Casella, cu care stă de vorbă şi pe care îl înduplecă să-i aline, ca pe vremuri, sufletul cu o cîntare. Cîntecul lui Casella (Amor che nella mente mi ragiona) îi vrăjeşte pe toţi cei de faţă, făcîndu-i să uite rostul prezenţei lor acolo, stare curmată de intervenţia „moşului” Cato (prezentat în cîntul anterior), care-i dojeneşte cu asprime, îndemnîndu-i să-şi urmeze drumul expiator.
1 Soarele-ajuns era în acea zare
al cărei cerc meridian zenitul
deasupra Rusalimului şi-l are;
4 iar noaptea, cui îi e-n răspăr rotitul,
ieşea din Gange cu Balanţa gata
să-i lunece din mîini cu răsăritul;
7 încît, pe unde stam, împurpurata
ori dalba Aurorei frumuseţi
se gălbejea, dînd vremii scurse plata.
10 Noi tot de-a lungul ţărmului drumeţi,
ne-asemănam cu cei ce calea-şi cată,
grăbiţi în gînd, însă la pas înceţi.
13 Şi iată că, precum în zori şi-arată
prin ceturi Marte sclipătul de jar
spre-apus în jos, pe marea-ntunecată,
16 la fel mi se ivi – vedea-o-aş iar! –
din larguri o lumină iute foarte,
de n-am de-un zbor aidoma habar.
19 O clipă doar uitîndu-mă-ntr-o parte,
spre-a-l iscodi pe domnul meu, şi ea
crescu şi prinse foc mai viu să poarte.
22 De-a dreapta şi de-a stînga-i se vădea
nu ştiu ce alb, iar tot înaintînd,
alt alb şi dedesubt se desluşea.
25 Maestrul meu tăcut-a pînă cînd
din primul alb arípi s-au lămurit,
şi-atunci, cine-i luntraşul cunoscînd,
28 strigă: „Genunchii pleacă-ţi-i smerit!
E îngerul lui Dumnezeu: te-nchină,
căci soli ca el mai ai de întîlnit!
31 Vezi cum nevoie n-are ca să vină,
ca oamenii, de vîsle şi vîntrele,
ci are-arípi ce pînă hăt să-l ţină.
34 Vezi cît de drepte-n sus îl poartă ele
şi ia văzduhu-n veşnicele-i pene,
ce nu se trec, ca muritoarea piele”.
37 Şi cum venea cu-arípi nepămîntene
divinul zburător tot mai aproape,
orbit plecat-am ale mele gene,
40 la mal abia zărindu-l pe sub pleoape
cum trase zvelta-i luntre ne-ntrecută,
ce nicidecum nu se-afundase-n ape.
43 La pupă sta, cu faţa străbătută
de har, vîslaşul slavei, şi cu el
ducea în luntre duhuri peste-o sută.
46 „Cînd din Egipt ieşit-a Israel”,
cîntau acelea toate într-un glas,
urmînd cuvîntul psalmului cu zel.
49 Cruce făcînd asupra lor, s-au tras
buluc pe ţărm, iar el, cum şi venise,
cu zor spre cer de-acolo s-a retras.
52 Mulţimea ce străină se trezise
pe-acel meleag, buimacă-n jur privea,
ca unul ce-ar vedea ce nu gîndise.
55 De pretutindeni ziua o-mpungea
arzîndul soare cu-ale lui săgeţi,
de care Capricornu-n zări fugea,
58 cînd cei rămaşi pe-acel liman răzleţi
spre noi cătară, aşa grăind: „De ştiţi
spre munte drumul, daţi-ne poveţi!”.
61 Virgil răspunse: „Voi vă-nchipuiţi
că poate locul noi îl ştim mai bine,
dar, ca şi voi, de-abia sîntem sosiţi,
64 pe-o altă cale,-n care nu puţine
ne fură încercările, şi grele,
încît e-o joacă să-nfruntăm ce vine”.
67 Ghicind atuncea duhurile-acele,
din răsuflarea mea, că viu m-aţin,
mult se mirară şi păliră ele.
70 Şi cum pe-un sol cu creanga de măslin
năvală dau cei dornici veşti s-audă,
iar de-s striviţi, le pasă prea puţin,
73 la fel în juru-mi se-mbulzi zăludă
acea de duhuri fericite gloată,
uitînd de curăţirea lor prin trudă.
76 Văzui pe unu-naintînd deodată
şi-aşa pornit să-mi dea îmbrăţişare
că ghes simţii să fac la fel îndată.
79 O, umbre vane, simplă arătare!
Trei dăţi la rînd cercai să-l strîng în braţă,
doar pieptul meu simţindu-l în strînsoare!
82 Uimirea, cred, mi se vădea pe faţă,
căci umbra cu-n surîs s-a fost retras;
dar eu, urmînd-o, mi-am făcut-o soaţă.
85 Blajin îmi zise-n pace să o las:
şi-atunci am cunoscut ce duh era,
cerşind să facem, spre-a vorbi, popas.
88 Răspunsu-mi-a: „Cum drag m-ai fost cîndva,
cînd trup aveam, şi-acum tot drag îmi pici:
de-aceea stau; dar zi-mi de calea ta!”.
91 „Casella-al meu, spre-a mă întoarce aici,
cînd scris mi-o fi, fac calea mea de-acum;
dar tu de-ntîrzierea ta să-mi zici!”.
94 Iar el: „Nedreptăţit n-am fost nicicum
de cel ce ia cînd şi pe cine-i place
s-a tot codit să-ngăduie-acest drum,
97 căci voia lui cu rost de sus se face:
dar de trei luni îi ia pe cîţi se-mbie
să vină-aici, şi cu deplină pace.
100 Aşa-mi fu dat, pe-al mării mal, şi mie,
ce zăboveam la-a Tibrului vărsare,
să plec cu el spre-această-mpărăţie.
103 Acum, în zbor, spre gura aceea-şi are
tot zorul, unde iar şi iar se-adună
cîţi de-Aheron au dobîndit scăpare”.
106 Şi eu: „De nici o lege mintea bună
şi dulcea ta cîntare nu-ngrădeşte,
ce-n lume m-alina s-aud cum sună,
109 te-ndură iar şi duhu-mi odihneşte,
căci tot umblînd pribeag pe-aici cu mine,
de multa osteneală pătimeşte!”.
112 „Iubirea care sfat în mintea-mi ţine”,
să cînte-atunci cu dulce glas porni,
şi-acea dulceaţă încă-o simt în mine.
115 Maestrul, eu şi cît norod veni
cu el în luntre l-ascultam vrăjiţi,
orice alt gînd părînd a ne fugi.
118 Şi cum şedeam acolo-ncremeniţi,
sorbindu-i cîntul, moşul cuvios
strigă spre noi: „Ce staţi şi leneviţi,
121 voi, suflete uituce de folos?
Grăbiţi spre munte şi-acea coajă care
de Domnul vă desparte – daţi-o jos!”.
124 Cum e cînd vin hulubii la mîncare,
de ciugulesc grăunţe sau neghină
şi par neţanţoşi şi-n tihnită stare,
127 dar de se-ntîmplă vreun duşman să vină,
îşi lasă iute hrana nemîncată,
căci altă grijă nu le dă hodină,
130 aşa văzui şi eu sărmana gloată
cum lasă cîntul şi spre coastă-apucă,
asemeni celui ce năuc dă roată.
134 Şi-n pripă fu atunci şi-a noastră ducă.
cîţi de-Aheron au dobîndit scăpare”.
106 Şi eu: „De nici o lege mintea bună
şi dulcea ta cîntare nu-ngrădeşte,
ce-n lume m-alina s-aud cum sună,
109 te-ndură iar şi duhu-mi odihneşte,
căci tot umblînd pribeag pe-aici cu mine,
de multa osteneală pătimeşte!”.
112 „Iubirea care sfat în mintea-mi ţine”,
să cînte-atunci cu dulce glas porni,
şi-acea dulceaţă încă-o simt în mine.
115 Maestrul, eu şi cît norod veni
cu el în luntre l-ascultam vrăjiţi,
orice alt gînd părînd a ne fugi.
118 Şi cum şedeam acolo-ncremeniţi,
sorbindu-i cîntul, moşul cuvios
strigă spre noi: „Ce staţi şi leneviţi,
121 voi, suflete uituce de folos?
Grăbiţi spre munte şi-acea coajă care
de Domnul vă desparte – daţi-o jos!”.
124 Cum e cînd vin hulubii la mîncare,
de ciugulesc grăunţe sau neghină
şi par neţanţoşi şi-n tihnită stare,
127 dar de se-ntîmplă vreun duşman să vină,
îşi lasă iute hrana nemîncată,
căci altă grijă nu le dă hodină,
130 aşa văzui şi eu sărmana gloată
cum lasă cîntul şi spre coastă-apucă,
asemeni celui ce năuc dă roată.
134 Şi-n pripă fu atunci şi-a noastră ducă.
Traducere de Răzvan CODRESCU
(Versiuni provizorii, nepublicate în volum şi numai parţial adnotate)
Text preluat de la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu