Porniţi spre munte, Dante şi Vergiliu (care nu mai are siguranţa din Infern, căci Purgatoriul nu-l mai străbătuse înainte) sînt descumpăniţi de asprimea locurilor. O clipă, lui Dante, care nu-şi zăreşte decît propria umbră proiectată pe pămînt, i se face teamă că a fost părăsit, dar Vergiliu îi dă din nou curaj şi-i vorbeşte despre diferenţa dintre trupurile vii şi înfăţişările lor spectrale, accentuînd pe faptul că tainele lui Dumnezeu şi ale lumii de dincolo nu pot fi înţelese pînă la capăt de mintea omenească, sfătuită a se mulţumi cu constatatrea efectelor (conform scolasticii medievale, există o cunoaştere a posteriori, a cauzei prin efect, numită demonstratio propter quid, şi una a priori, a efectului prin cauză, numită demonstratio propter quia). În timp ce bîjbîie pe la poalele muntelui, zăresc un pîlc de duhuri şi le cer îndrumare. Acestea sînt tulburate de faptul că Dante era viu, dar acceptă să-i ajute. Poetul florentin stă de vorbă cu Manfredi, fiul natural al lui Frederic II şi al Biancăi Lancia, mort în bătălia de la Benevento (1266), nepot al împărătesei Constanţa şi tată al unei fiice cu acelaşi nume, căreia îl roagă pe Dante să-i spună, la întoarcerea în lume, că tatăl ei, deşi excomunicat de Biserică, se află în Purgatoriu şi are mare nevoie de rugăciunile celor încă în viaţă.
1 Deşi pe cîmp acea zorită gloată
se-mprăştié spre muntele în care
ne cercetează sfînta judecată,
4 de domnul bun eu mă lipii mai tare,
căci fără el au cum aş fi răzbit
şi cine-n sus mi-ar fi deschis cărare?
7 Dar el părea de cuget dojenit:
o, suflet pur şi demn, ce dram de vină
te poate chinui aşa cumplit?!
10 De cum simţii că-n pasu-i se-mpuţină
pripa ce-oricărui gest nobleţea-i fură,
ieşi mai mult şi mintea-mi la lumină,
13 rîvnind mai larga gîndului măsură,
şi faţa-mi ridicai spre culmea care
spre cer se despuia de marea-azură.
16 Simţeam arzîndu-mi soarele-n spinare,
dar dinaintea-mi razele-şi frîngea,
că-i sta zăgaz fiinţa-mi muritoare.
19 Cătă-ntr-o parte-atunci privirea mea,
speriat că-n urmă nimeni nu mai vine,
de vreme ce doar umbra-mi se vedea.
22 „De ce te îndoieşti?”, grăi, spre mine
întors cu faţa, cel trimis de sus:
„Nu crezi că te petrec şi că-s cu tine?
25 E seară acolo unde-n groapă-i pus
lumescul trup ce l-am purtat odată,
din Brindis luat şi-n Neapole adus.
28 Ci-acum, că umbra-mi nu se mai arată,
nu te mira, cum nu te miri că poate
din cer în cer lumina să răzbată.
31 Acestor corpuri Cel Deplin în toate
le dă să-ndure, s-ardă, să îngheţe,
dar nu ştim cum, că-s taine ferecate.
34 E-o nebunie-a minţii prea-ndrăzneţe
să spere a pătrunde-n veşnicia
fiinţei celei una în trei feţe.
37 Voi, oameni, mulţumiţi-vă cu quia,
că-nvederate toate de v-ar fi,
să nască nu mai trebuia Maria;
40 văzut-aţi mulţi ce fără roade vii
cătară a-şi stîmpăra al minţii zel,
ce dat le fu pe veci a-i chinui:
43 vorbesc de Platon şi de-Aristotel,
şi de atîţia alţii...” – şi-a lui frunte
lăsînd-o-n jos, se-nchise mut în el.
46 Ajunşi de-acum la poala-acelui munte,
atît de-abruptă stînca îmi părea
încît în van piciorul sta s-o-nfrunte.
49 O scară lină e pe lîngă ea
la Lerici şi Turbia chiar coasta
de munte cea mai goală şi mai rea.
52 „Mai ştiu şi eu pe unde stînca asta
mai lesne-ar fi, de aripi n-ai, s-o sui?!”,
grăi Virgil, privind din loc năpasta.
55 Şi-n timp ce el părea că-n mintea lui
tot cumpănea, cu genele plecate,
iar eu cătam spre muntele silhui,
58 zării un pîlc de umbre înşirate
venind domol din stînga şi cu greu,
de nu ştiam: mă-nşel sau am dreptate...
61 „Maestre, ia priveşte!”, zis-am eu.
„Se-arată cine calea să ne-o spună,
ce nu poţi singur s-o cunoşti mereu”.
64 Privi atunci şi cu nădejde bună
răspunse: „Hai spre ei, că umblă-agale;
iar tu, fiu drag, din îndoieli te-adună!”.
67 Le-am fost ieşit cu paşi vreo mie-n cale
şi-atunci cînd ne aflam nu mai departe
decît s-arunci cu piatra-n ei din vale,
70 se strînse pîlcul cel trecut prin moarte
ciopor în gura rîpei, smirnă stînd,
cum cel nesigur şade mai deoparte.
73 Şi-atunci Virgil: „O, duhuri”, zise blînd,
„alese la soroc spre-acel alin
pe care cred că-l şi gustaţi în gînd,
76 ne spuneţi unde-i muntele mai lin,
ca să putem urca spre culmea lui;
ce ştii deplin, grăbeşti să faci deplin”.
79 Cum oile din ţarc doar una-ntîi,
sau două-trei, se-ncumetă să iasă,
iar restul cată-n jos şi stau momîi,
82 şi fac ce face cea dintîi purceasă,
că stînd aceea, blînde stau şi ele,
şi fără rost în coaste i se-ndeasă,
85 la fel văzui cum fruntea cetei cele
de duhuri fericite se urni,
făcînd spre noi sfioase temenele.
88 Dar cînd fruntaşii prinseră-a zări
în dreapta mea lumina cum se curmă,
iar umbra-mi peste stînci se alungi,
91 se-opriră şi se traseră în urmă,
şi tot aşa, chiar neştiind de ce,
făcu-ndărătul lor întreaga turmă.
94 „Chiar ne-ntrebat, adeveresc că e
om viu în trup acesta ce-l vedeţi,
de-aceea-n soare umbra-şi mlădié.
97 Nu vă uimiţi, ci-ncredinţare aveţi
că nu fără a cerului putere
sînt paşii lui pe-aceste stînci drumeţi”,
100 grăi Virgil; iar umbrele-austere:
„Vă-ntoarceţi şi urmaţi-ne pe-aci”,
din mîini şi vorbe prinseră-a ne cere.
103 Şi-mi zise una: „Orişicine-ai fi,
în mers întoarce-ţi faţa ta şi cată
la mine dacă nu cumva mă ştii”.
106 Eu mă-ntorsei şi seama-i luai îndată:
era bălai, şi chipeş, şi distins,
dar avea ţeasta-n sus de ochi crăpată.
109 Cînd, stînjenit, zisei că sînt convins
că pînă-atunci nu-l mai văzusem, pieptul
şi-l dezveli, de-o rană grea cuprins.
112 „Manfredi sînt”, grăi, zîmbind, de-a dreptul,
„nepot Constanţei, marii-mpărătese,
şi-a rugă-al meu cuvînt spre tine-ndreptu-l:
115 ieşit de-aci, copilei mele-alese,
Siciliei şi-Aragonului mîndrie,
tu zi-i ce-i drept, de zvonuri să nu-i pese.
118 Cînd trupul meu străpuns a fost să fie
de două răni de moarte, mă lăsai,
plîngînd, în mîna Cui să ierte ştie.
121 Cu mari păcate eu mă-povărai,
dar sfînta Milă braţe-ntinse are
spre cel căit şi-ntors din răul trai.
124 Dacă păstorul din Cosenza care
de Clement fuse-asupra-mi asmuţit
Scriptura o citea mai cu răbdare,
127 sub stivă grea şi azi s-ar fi odihnit,
spre Benevento, unde podul gată,
bietul meu trup, în urmă azvîrlit
130 afară din regat, sub vînt şi zloată,
pe Verde-n jos, pe unde-l strămutară
cu stinse facle,-n taină-nfricoşată.
133 Dar nu-i blestemul greu ce-l aruncară
de veşnica iubire mai presus,
cît timp ne e speranţa primăvară.
136 Ce-i drept, cel din Biserică exclus,
oricît s-ar fi căit, atunci cînd moare,
să stea pe-afara acestei rîpe-i pus
139 de treizeci ori acel răstimp în care
sub anatemă fu, de nu-i scurtat
sorocul lui prin rugi mijlocitoare.
142 Vezi dar cît aş fi eu de-ajutorat
să-i dai Constanţei mele dragi de veste
cum m-ai văzut şi ce-am de îndurat;
145 căci mană ruga celor vii ne este.
Traducere de Răzvan CODRESCU
1 Deşi pe cîmp acea zorită gloată
se-mprăştié spre muntele în care
ne cercetează sfînta judecată,
4 de domnul bun eu mă lipii mai tare,
căci fără el au cum aş fi răzbit
şi cine-n sus mi-ar fi deschis cărare?
7 Dar el părea de cuget dojenit:
o, suflet pur şi demn, ce dram de vină
te poate chinui aşa cumplit?!
10 De cum simţii că-n pasu-i se-mpuţină
pripa ce-oricărui gest nobleţea-i fură,
ieşi mai mult şi mintea-mi la lumină,
13 rîvnind mai larga gîndului măsură,
şi faţa-mi ridicai spre culmea care
spre cer se despuia de marea-azură.
16 Simţeam arzîndu-mi soarele-n spinare,
dar dinaintea-mi razele-şi frîngea,
că-i sta zăgaz fiinţa-mi muritoare.
19 Cătă-ntr-o parte-atunci privirea mea,
speriat că-n urmă nimeni nu mai vine,
de vreme ce doar umbra-mi se vedea.
22 „De ce te îndoieşti?”, grăi, spre mine
întors cu faţa, cel trimis de sus:
„Nu crezi că te petrec şi că-s cu tine?
25 E seară acolo unde-n groapă-i pus
lumescul trup ce l-am purtat odată,
din Brindis luat şi-n Neapole adus.
28 Ci-acum, că umbra-mi nu se mai arată,
nu te mira, cum nu te miri că poate
din cer în cer lumina să răzbată.
31 Acestor corpuri Cel Deplin în toate
le dă să-ndure, s-ardă, să îngheţe,
dar nu ştim cum, că-s taine ferecate.
34 E-o nebunie-a minţii prea-ndrăzneţe
să spere a pătrunde-n veşnicia
fiinţei celei una în trei feţe.
37 Voi, oameni, mulţumiţi-vă cu quia,
că-nvederate toate de v-ar fi,
să nască nu mai trebuia Maria;
40 văzut-aţi mulţi ce fără roade vii
cătară a-şi stîmpăra al minţii zel,
ce dat le fu pe veci a-i chinui:
43 vorbesc de Platon şi de-Aristotel,
şi de atîţia alţii...” – şi-a lui frunte
lăsînd-o-n jos, se-nchise mut în el.
46 Ajunşi de-acum la poala-acelui munte,
atît de-abruptă stînca îmi părea
încît în van piciorul sta s-o-nfrunte.
49 O scară lină e pe lîngă ea
la Lerici şi Turbia chiar coasta
de munte cea mai goală şi mai rea.
52 „Mai ştiu şi eu pe unde stînca asta
mai lesne-ar fi, de aripi n-ai, s-o sui?!”,
grăi Virgil, privind din loc năpasta.
55 Şi-n timp ce el părea că-n mintea lui
tot cumpănea, cu genele plecate,
iar eu cătam spre muntele silhui,
58 zării un pîlc de umbre înşirate
venind domol din stînga şi cu greu,
de nu ştiam: mă-nşel sau am dreptate...
61 „Maestre, ia priveşte!”, zis-am eu.
„Se-arată cine calea să ne-o spună,
ce nu poţi singur s-o cunoşti mereu”.
64 Privi atunci şi cu nădejde bună
răspunse: „Hai spre ei, că umblă-agale;
iar tu, fiu drag, din îndoieli te-adună!”.
67 Le-am fost ieşit cu paşi vreo mie-n cale
şi-atunci cînd ne aflam nu mai departe
decît s-arunci cu piatra-n ei din vale,
70 se strînse pîlcul cel trecut prin moarte
ciopor în gura rîpei, smirnă stînd,
cum cel nesigur şade mai deoparte.
73 Şi-atunci Virgil: „O, duhuri”, zise blînd,
„alese la soroc spre-acel alin
pe care cred că-l şi gustaţi în gînd,
76 ne spuneţi unde-i muntele mai lin,
ca să putem urca spre culmea lui;
ce ştii deplin, grăbeşti să faci deplin”.
79 Cum oile din ţarc doar una-ntîi,
sau două-trei, se-ncumetă să iasă,
iar restul cată-n jos şi stau momîi,
82 şi fac ce face cea dintîi purceasă,
că stînd aceea, blînde stau şi ele,
şi fără rost în coaste i se-ndeasă,
85 la fel văzui cum fruntea cetei cele
de duhuri fericite se urni,
făcînd spre noi sfioase temenele.
88 Dar cînd fruntaşii prinseră-a zări
în dreapta mea lumina cum se curmă,
iar umbra-mi peste stînci se alungi,
91 se-opriră şi se traseră în urmă,
şi tot aşa, chiar neştiind de ce,
făcu-ndărătul lor întreaga turmă.
94 „Chiar ne-ntrebat, adeveresc că e
om viu în trup acesta ce-l vedeţi,
de-aceea-n soare umbra-şi mlădié.
97 Nu vă uimiţi, ci-ncredinţare aveţi
că nu fără a cerului putere
sînt paşii lui pe-aceste stînci drumeţi”,
100 grăi Virgil; iar umbrele-austere:
„Vă-ntoarceţi şi urmaţi-ne pe-aci”,
din mîini şi vorbe prinseră-a ne cere.
103 Şi-mi zise una: „Orişicine-ai fi,
în mers întoarce-ţi faţa ta şi cată
la mine dacă nu cumva mă ştii”.
106 Eu mă-ntorsei şi seama-i luai îndată:
era bălai, şi chipeş, şi distins,
dar avea ţeasta-n sus de ochi crăpată.
109 Cînd, stînjenit, zisei că sînt convins
că pînă-atunci nu-l mai văzusem, pieptul
şi-l dezveli, de-o rană grea cuprins.
112 „Manfredi sînt”, grăi, zîmbind, de-a dreptul,
„nepot Constanţei, marii-mpărătese,
şi-a rugă-al meu cuvînt spre tine-ndreptu-l:
115 ieşit de-aci, copilei mele-alese,
Siciliei şi-Aragonului mîndrie,
tu zi-i ce-i drept, de zvonuri să nu-i pese.
118 Cînd trupul meu străpuns a fost să fie
de două răni de moarte, mă lăsai,
plîngînd, în mîna Cui să ierte ştie.
121 Cu mari păcate eu mă-povărai,
dar sfînta Milă braţe-ntinse are
spre cel căit şi-ntors din răul trai.
124 Dacă păstorul din Cosenza care
de Clement fuse-asupra-mi asmuţit
Scriptura o citea mai cu răbdare,
127 sub stivă grea şi azi s-ar fi odihnit,
spre Benevento, unde podul gată,
bietul meu trup, în urmă azvîrlit
130 afară din regat, sub vînt şi zloată,
pe Verde-n jos, pe unde-l strămutară
cu stinse facle,-n taină-nfricoşată.
133 Dar nu-i blestemul greu ce-l aruncară
de veşnica iubire mai presus,
cît timp ne e speranţa primăvară.
136 Ce-i drept, cel din Biserică exclus,
oricît s-ar fi căit, atunci cînd moare,
să stea pe-afara acestei rîpe-i pus
139 de treizeci ori acel răstimp în care
sub anatemă fu, de nu-i scurtat
sorocul lui prin rugi mijlocitoare.
142 Vezi dar cît aş fi eu de-ajutorat
să-i dai Constanţei mele dragi de veste
cum m-ai văzut şi ce-am de îndurat;
145 căci mană ruga celor vii ne este.
(Versiuni provizorii, nepublicate în volum şi numai parţial adnotate)
Text preluat de la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu