Introducere în Purgatoriu
1-12 Invocaţia
13-27 Cele patru stele
28-108 Cato şi convorbirea lui cu Virgil
109-136 Virgil execută poruncile lui Cato
1-12 Invocaţia
1
Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă 3
2
şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
În care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune. 6
3
O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt 9
4
Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare. 12
13-27 Cele patru stele
5
Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată, 15
6
un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat. 18
7
Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare. 21
8
Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
Alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte. 24
9
Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele! 27
28-108 Cato şi convorbirea lui cu Virgil
10
Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui, 30
11
stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare. 33
12
Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată, 36
13
iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea. 39
14
— „Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul rîu în sus?
a zis mişcând a feţii-onestă floare. 42
15
Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus? 45
16
Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?“ 48
17
Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne. 51
18
Răspunse-apoi: — „Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu. 54
19
Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă. 57
20
El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
Încât s-o vadă foarte-aproape-i fu. 60
21
Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul. 63
22
Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază. 66
23
Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus. 69
24
Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine 72
25
şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har. 75
26
Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul 78
27
tău spirit Marcia, plină de-umilire
În ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire, 81
28
să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii.“ 84
29
?„Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
Încât îi împlineam orice dorinţă. 87
30
Ci-acum, că peste rîul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte. 90
31
Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis. 93
32
Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted jonc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă, 96
33
căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
În ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine. 99
34
Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul. 102
35
Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte. 105
36
Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi.“ 108
109-136 Virgil execută poruncile lui Cato
37
şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire. 111
38
Iar el:— „Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei.“ 114
39
Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină. 117
40
Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare. 120
41
Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arsiţa lui, 123
42
uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă, 126
43
spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă. 129
44
Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie. 132
45
Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu 135
46
deodată-n locul de-unde mi-o rupsese. 136
Traducere de George COŞBUC
Vezi şi: Wikisource
| ←Infernul, Cântul XXXIV | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul I) de Dante Alighieri | Cântul II→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu